Părintele Justin şi unitatea poporului roman

10 februarie, ziua pomenirii celui mai vârstnic mucenic al creştinătăţii, Sfântul Haralambie, reprezintă pentru tezaurul spiritual românesc ziua de naştere a unuia dintre cei mai cunoscuţi şi mai căutaţi dintre duhovnicii români, a unei puternice autorităţi morale şi duhovniceşti, a unui purtător de Dumnezeu şi pe deplin dăruit oamenilor şi neamului său – părintele Justin Pârvu.

Marele duhovnic al României, părintele Justin Pârvu, s-a născut la 72 de zile după Marea Unire a tuturor românilor într-o singură ţară, România Mare, şi a trăit copilăria şi tinereţea în perioada de maximă efervescenţă şi emulaţie, de simţire plenară a unei împliniri milenare, de părtăşie la Învierea unui neam după Golgote de jertfelnicii şi de a fi martor al acestei minuni dumnezeieşti asupra unui popor a cărui Lege a fost porunca Domnului. Asemenea generaţiei interbelice, a fost animat de idealurile sfinte ale iubirii de glia străbună şi Dumnezeu, mereu răstignit „între Dumnezeu şi neamul său“.

„Pământul acestei ţări este sfânt prin martiriişi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc“

Crezul său naţional este sintetizat în următoarea mărturisire: „Neamul este mama mea, tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna mea, judeţul meu, ţara mea şi tot cel ce vorbeşte aceeaşi limbă, are aceeaşi credinţă şi aceleaşi idealuri“. Ţara şi neamul au constituit pentru marele duhovnic noţiuni sfinte: „Ţara Românească este o ţară sfântă cu un popor sfânt“. Sfinţenia ţării şi a neamului este izvorâtă din jertfa permanentă dată de poporul român răstignit mereu pe crucea istoriei, de mulţimea martirilor şi mărturisitorilor, de credinţa puternică a voievozilor, a eroilor şi a soldaţilor români luaţi de la plug şi de la coasă, care şi-au dat viaţa pentru a ne oferi o Românie puternică. „Nici-o altă ţară nu se poate compara cu suferinţa martiriului românesc... Aşa s-a clădit neamul acesta, prin suferinţă şi bucuria Învierii...“ Caracterul sacru al ţării şi al neamului se datorează – în concepţia sfinţiei sale – osemintelor presărate de-a lungul şi de-a latul spaţiului locuit de români, precum şi sângelui ce a adăpat din belşug glia străbună, dar şi credinţei şi evlaviei poporului dreptcredincios: „Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. De aceea România a rămas o ţară ortodoxă care şi-a păstrat tradiţia şi evlavia mai mult decât celelalte ţări ortodoxe“.

Părintele Justin a avut mereu o atitudine de venerare faţă de istoria noastră naţională pe care a cunoscut-o în toate amănuntele şi aspectele. Apoi a fost un profund analist al acesteia, analizele sale fiind egale sau depăşind opiniile istoricilor profesionişti. Şi nu în ultimul rând a interpretat-o după adevărul istoric şi nu după variante falsificate sau comandate de interese străine de neam şi potrivnice duhului românesc şi ortodox. A fost preocupat mai mult de teologia istoriei noastre, adică a văzut mâna proniatoare a lui Dumnezeu mereu prezentă şi lucrătoare şi niciodată n-a perceput istoria ca pe o desfăşurare paralelă sau independentă cu iconomia divină.

Cu un sentiment de reală mândrie naţională, spunea adesea că „românul are sânge de dac şi brâncovenesc“ şi amintindu-şi de anii copilăriei, de demnitatea şi patriotismul cu care învăţătorul preda lecţia despre Mihai Viteazul, puternic impresionat, avea să mărturisească la anii senectuţii: „Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil, de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta este pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic“. Într-o altă ocazie, părintele Justin justifică mândria naţională a Marii Uniri: „Orice român care avea un pic de bună credinţă şi un pic de credinţă în Dumnezeu nu putea să nu fie mândru de condiţia nouă a României, care poate pentru prima oară în istorie ridicase capul din pământ şi se simţea popor ales în lume“.

Ortodoxia, sufletul acestui neam

Evlavia şi preţuirea pentru trecutul istoric şi martirii săi le-a avut părintele toată viaţa sa şi le-a afirmat prin cuvânt şi faptă. Bunăoară, unei clase de seminarişti prezenţi în chilia lui pentru cuvânt de folos, le-a spus cu glas pătrunzător: „Dacă nu ştiţi cine a fost Brâncoveanu şi cum a murit el, nu aveţi voie să vă faceţi preoţi!“.

Unitatea neamului nostru, în ciuda vitregiilor istoriei, a dăinuit şi s-a consolidat graţie sfintei noastre credinţe ortodoxe. Această teză a fost foarte scumpă părintelui Justin care mărturisea astfel: „Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale Creştinismului şi de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam... Ortodoxia circulă în sângele românului nostru..., aşa cum zicea Nae Ionescu, că a fi român înseamnă a fi ortodox, după cum animalul cal este şi patruped“. Despre rolul Bisericii, a acestei „maici a poporului român“ în unitatea neamului românesc, marele duhovnic zice: „Neamul nostru este născut, crescut şi dezvoltat în sânul Bisericii. Noi suntem născuţi creştini şi este astfel o mare deosebire între noi şi popoarele vecine care au fost creştinate la comandă. Popoarele slave s-au culcat seara păgâne şi s-au trezit creştine a doua zi. Viaţa noastră creştinească a evoluat de la Sfântul Andrei şi până astăzi în aşa fel încât Ortodoxia noastră a creat o adevărată structură sufletească“.

Relaţia intrinsecă dintre elementul etnic românesc şi Ortodoxie o surprinde într-o altă zicere a sa, astfel: „Geniul Ortodoxiei stă în capacitatea de a fi în acelaşi timp sobornicească şi naţională, adică putând să-i cuprindă pe toţi ortodocşii într-o unitate superioară, în Hristos Iisus şi în Biserica Tradiţiei, fără a ştirbi identitatea naţională, ci transfigurându-le însuşirile şi zestrea“.

Părintele Justin a suferit mult pentru pierderea în 1940 a Ardealului de Nord-Vest, a Basarabiei şi Bucovinei şi considera că sângele martirilor care au luptat în primul război să dezrobească aceste pământuri strigă înaintea lui Dumnezeu pentru nedreptatea ce ni s-a făcut. Prin urmare s-a înrolat ca preot militar. A fost martorul vitejiei ostaşilor români pe care i-a însoţit pe front, dar şi al sacrificiului suprem. Ca un corolar al misiunii sale pe front a fost săvârşirea Sfintei Liturghii înspre zorii zilei de 27 august 1944 în zona Vânători Neamţ, unde a împărtăşit sute de ostaşi. Nu a terminat bine oficiul liturgic şi au început luptele crâncene însoţite de bombardament, în urma cărora copacii au rămas desfrunziţi, cu bucăţi de trupuri omeneşti atârnând pe ramuri din cauza bombelor. În acea toamnă, vitele n-au putut paşte iarbă în zonă din cauza mirosului rezultat din miile de cadavre în descompunere.

Pentru comemorarea eroilor căzuţi pe câmpuri de bătălii şi pentru veşnica lor pomenire, părintele Justin a iniţiat, a coordonat şi a ajutat cu toate cele necesare pentru înălţarea unor troiţe, precum cele de la Ţiganca – Basarabia, sau Moţca – Codrii Paşcanilor, sau a unui mausoleu ca cel de la Nemţişor – Neamţ, pentru a aminti generaţiilor prezente şi viitoare că aici au căzut peste 14.000 de soldaţi români, ruşi şi germani. Spre acest mausoleu din dealul Bobeica din Nemţişor se urcă pe un drum în pantă, iar de o parte şi de alta sunt aşezate 14 cruci mari, câte una pentru fiecare mie de soldaţi, dar care fac anamneza drumului Crucii Mântuitorului Hristos. Aşa a conceput părintele Justin pentru a arăta asemănarea dintre Golgota neamului nostru şi Golgota Domnului, care duc spre unica şi veşnica Înviere.

După cum se ştie, părintele Justin Pârvu a făcut peste 16 ani de închisoare. A primit această cruce ca pe o jertfă pentru neamul său, aşa precum un alt mare întemniţat, filosoful Petre Ţuţea, spunea că „cea mai mare onoare pe care i-o face poporul român este aceea de a se jertfi pentru el“. În aceeaşi cheie, ava Justin dă mărturie despre sensul jertfei sale şi a generaţiei din care a făcut parte: „La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate“.

În perioada postconcentraţionară şi mai ales după 1989, părintele a deplâns lipsa de coeziune şi de viziune a mai marilor zilei. A criticat vehement promovarea intereselor proprii de către politicieni, punerea acestora sub comanda unor interese străine şi neglijarea poporului şi a ţării. În acest context, sfinţia sa a înţeles că autorităţile statului se complac în somnul cel de moarte al nepăsării faţă de durerea şi prosperitatea poporului, şi atunci rămân două speranţe sau două soluţii: Biserica şi conştiinţa individuală a fiecăruia. Referitor la rolul unificator al Bisericii, el cheamă imperativ generaţia de azi şi de mâine: „Poporul român să fie legat şi unit de Biserică, să aibă o unitate. Să ne înţelepţească Dumnezeu să ne simţim cot la cot, unul şi acelaşi trup mistic al lui Hristos şi să ajungem la biruinţa veşnică, la Înviere“. Bineînţeles că în paralel cheamă şi slujitorii Bisericii la o implicare şi mai puternică pentru popor, exprimându-şi dorinţa „de a clădi o elită de creştini, o elită de preoţi, o elită de mănăstiri, ca să păsteze nealterată tradiţia, viaţa şi credinţa noastră ortodoxă, pentru ca Dumnezeu, întru curăţia inimii noastre, să zidească un duh nou al unităţii noastre...“.

Mulţi au redescoperit mândria de a fi români

Pentru unitatea duhovnicească a poporului român, părintele a desfăşurat o misiune neobosită din chilia sa de la Secu, Bistriţa şi mai ales de la Petru Vodă. În chilia sa mică, păreau a se întâlni toate drumurile din România, dar şi ale românilor plecaţi departe de glia străbună. Petru Vodă a devenit un centru de gravitaţie pentru spiritul românesc şi ortodox, iar numele părintelui Justin a devenit unul dintre numele cele mai cunoscute şi mai pomenite nu doar în spaţiul Ortodoxiei, ci al întregii lumi. Ca un voievod dăruit de Dumnezeu cu putere multă, a adunat în jurul său toată suflarea românească şi prin pilda vieţii sale şi prin sfatul lui mulţi au redescoperit mândria de a fi români. „Eu aşa am mers cu Evanghelia în faţă şi cu poporul în spate!“, iar testamentul său stă înscris prin patru cuvinte pe cei patru stâlpi ai baldachinului ce străjuiesc mormântul său: „Unitate, Ascultare, Rugăciune, Pocăinţă“.

Pe drept cuvânt, părintele Justin constituie un adevărat simbol al unităţii de neam şi de credinţă. Providenţial, centenarul Marii Uniri de la 1 decembrie 2018 este urmat de centenarul naşterii părintelui Justin Pârvu, la 10 februarie 2019. Şi iarăşi, providenţial, în cea mai mare parte a anului, vară şi iarnă, mormântul său este împodobit de un aranjament floral tricolor în conturul graniţelor României Mari.