Părintele Nicolae Bordaşiu: Crâmpeie de istorie, povestite „pe viu“

Raluca Brodner, 17 August 2008

La cei 84 de ani ai săi, părintele profesor Nicolae Bordaşiu, parohul Bisericii „Sfântul Silvestru“ din Capitală, uimeşte prin spiritul său viu, mereu atent la cei din jur, întotdeauna pregătit şi neostenit în a le fi de folos credincioşilor care vin în număr considerabil la slujbe. Îi bucură pe fiecare în parte cu poveţele şi cuvintele dinadins alese să le mai uşureze din sarcina necazurilor. Dincolo de haina preoţească, care îl înnobilează, părintele este un om care a trăit o viaţă marcată de asprimea celor mai dure închisori, dar şi de amintiri de aur cu părintele Dumitru Stăniloae sau părintele Constantin Galeriu.

O uşă masivă şi grea, brodată în vitralii, lasă ochiul să descopere încăperea minunată a Bisericii „Sfântul Silvestru“. Cu greu reuşeşti să desluşeşti siluetele din interior, cât timp retina mai poartă încă imaginea albului prea alb de pe exteriorul lăcaşului. Zarva şi căldura de afară nu au ce căuta înăuntru. Rămân prizoniere în lumea cea mare şi urlă pe la geamuri şi uşi sub formă de claxoane de maşini, sirene, glasuri. Nimeni nu le aude. Oamenii s-au aşezat cuminţi pe scaune, ca şi cum cineva le-ar fi poruncit să stea smeriţi şi să aştepte. Să aştepte până la începerea slujbei Sfântului Maslu. Oricât de îngândurate le-ar fi frunţile, nu poţi să nu le remarci chipurile îmblânzite în lumina galbenă a lumânărilor. Ochii lucesc intens şi se îndreaptă toţi, ca la comandă, spre părintele Bordaşiu. Este primit cu mare drag în mijlocul lor, îi sorb fiecare cuvânt şi îi sărută dreapta când trece prin dreptul lor. Preotul le zâmbeşte şi le răspunde în aceeaşi manieră. Toţi sunt ai lui, părinţi, copii, bunici, a crescut generaţii întregi. Are răbdare cu ei la spovedanie, îi mustră şi îi iartă când greşesc, asemenea unui părinte responsabil.

Tatăl şi bunicul preoţi, patrioţi înflăcăraţi

A moştenit veleităţile omului dedicat cauzei pe care o susţine de la tatăl său, Gheorghe, preot şi dascăl, un luptător, după cum susţine părintele, pentru unitatea României: „Tânăr fiind, entuziast şi cu dragoste de ţară şi de poporul românesc, a fost unul dintre cei prezenţi pe Câmpia de la Alba Iulia care au zis: «Vrem să ne unim cu ţara!»“ De aici începe povestea, iar cuvintele se înnoadă atât de bine unele de altele încât ai impresia că retrăieşti adolescenţa părintelui Bordaşiu.

„Ungurii n-au uitat lucrul acesta, că tata s-a răzvrătit şi, după impunerea Dictatului de la Viena (1940), l-au condamnat, în lipsă, la moarte. Eu nu puteam gândi să rămân într-o stăpânire străină şi să învăţ şcoală într-o limbă pe care nu o cunoşteam. Eu nu ştiam limba ungurească. Asta a vrut Bunul Dumnezeu să se întâmple. Am plecat eu singur întâi de acasă. Apoi, am venit şi am luat-o pe sora mea, aveam doar 16 ani. Mama mea murise şi tatăl meu era ocupat cu şcoala, cu parohia, cu pământul. Faptul că am rămas fără mama a făcut ca eu şi sora mea să fim foarte uniţi. Ea nu a putut suporta să rămână fără mine. Când am venit acasă, îşi pierduse graiul de plâns şi atunci tatăl meu mi-a zis: «Ori o iei şi pe soră-ta, ori nu mai pleci nici tu.»

Aţi luat-o de acolo pe sora dumneavoastră? Tatăl a rămas în sat?

„Am luat-o. Aşa a vrut Dumnezeu să fie aşa, pentru că, într-o seară, când înaintau trupele ungureşti, în sat a venit un pluton de unguri. S-au dus la cârciumă, au dat de băut oamenilor din sat. După ce au băut, unul dintre ei a spus unui ţăran: «Noi am venit să punem pe băţ pielea la popa ăl tânăr». Popa cel bătrân era bunicul şi cel tânăr era tatăl meu. Omul când a auzit a mers să-i spună primarului. Acesta a auzit la radio ce se întâmplă în Ardealul de nord şi atunci l-a trimis pe cel care bate toba şi spune veştile în sat. Omul a venit să-i spună tatei ce se întâmplă, dar în coridorul casei era un soldat care nu l-a lăsat să intre. Tata asculta radio, el nu a auzit nimic, nici nu ştia că are soldat care îl păzeşte. Omul a intrat pe la vecin,

s-a dezbrăcat de haine ca şi cum ar fi s-ar fi trezit din somn. A strigat din grajd în româneşte şi în ungureşte că moare boul. Soldatul când a auzit, care era, în fond, un ţăran, ceea ce pentru el un bou era ceva de preţ, l-a lăsat pe om în casă.

A reuşit planul pus la cale de ţăran?

Da. Tata când l-a văzut, nu l-a cunoscut, că el era un străin de casa noastră, s-a speriat, dar celălalt i-a făcut semn să tacă. I-a spus că are în casă un soldat care îl păzeşte, că la cârciumă este un grup întreg venit în sat să îl omoare. Tata a ieşit sub pretextul că merge să vadă cum moare boul, s-a dus în grajd şi de acolo a plecat mai departe. Când au venit mai târziu ungurii, l-au întrebat pe soldat: «Popa e înăuntru?», şi celălalt a răspuns că nu, că e dus în grajd că-i moare un bou. Când s-au dus ei acolo, grajdul era gol, vitele liniştite şi au realizat că au fost păcăliţi.

A rămas fără repercusiuni farsa jucată ungurilor?

Nu. S-au dus şi l-au luat pe bunicul meu. Dacă până în acel moment au venit cu linişte, acum au venit cu împuşcături şi cu urlete şi spuneau în gura mare că dacă cineva îl adăposteşte pe „popa cel tânăr“ şi nu-l predă, va fi împuşcat. L-au dus pe bătrânul preot, care avea atunci vreo 70 de ani, la marginea satului şi i-au dat nişte unelte ca să-şi sape singur groapa. Oamenii din sat, ca să-l salveze, au trimis oameni călări în satele vecine, unde erau unguri, să le spună ce se întâmplă în satul lor. I-au rugat să vină în ajutorul preotului bătrân care a fost întotdeauna un om paşnic şi bun. El a fost liniştit şi nu a făcut niciodată gălăgie ca cel tânăr, care îndemna să ne unim cu ţara. Au venit oamenii din satul vecin şi l-au salvat pe bunicul. Până târziu, peste ani şi ani, groapa a rămas mărturie a ceea ce putea să se întâmple“.

Studentul teolog, sub influenţa unei pleiade de personalităţi

Firul poveştii continuă cu perioada liceului, absolvit la Beiuş, „unde vedeai oamenii mergând la plug cu căruţa, iar duminica erau îmbrăcaţi impecabil, ca nişte domni adevăraţi de oraş“, un oraş cu o istorie culturală bogată, care a pus o bază solidă în educaţia adolescentului cu gânduri şi aspiraţii înalte pentru viitor.

Legat tot de oraşul ardelenesc este momentul întâlnirii cu preotul paroh şi episcopul martir Nicolae Popovici, „bucuria vieţii mele acea întâlnire, omul care mi-a îndrumat paşii spre teologie şi m-a sfătuit îndeaproape“, spune părintele. Pentru că era în vremea războiului şi nu era permis decât admiterea la o facultate militarizată, tânărul Bordaşiu dă admitere la Farmacie, ca să poată urma Teologia. Reuşeşte şi urmează în paralel cursurile ambelor facultăţi.

A urmat o perioadă de care părintele îşi aduce aminte cu mare plăcere. Povesteşte de Gala Galaction, profesor la Vechiul Testament, „o personalitate a Bisericii noastre, scriitor, profesor. Avea o dragoste enormă faţă de slujbă, faţă de Biserică“. Gala Galaction s-a apropiat foarte mult de studenţii cazaţi la Internatul Teologic, de la Mănăstirea Radu Vodă, mai cu seamă în serile în care venea şi le vorbea celor 20-35 de tineri ca şi cum ar fi fost copiii lui.

Pe lista numelor care i-au deschis apetitul pentru cunoaştere şi învăţătură se înscriu numai personalităţi marcante. A fost profesorul Ioan G. Coman, care le făcea expuneri de patrologie, de literatură patristică. Profesorul era o somitate, un savant în materie, cunoscător de limbă greacă şi latină. Apoi, era Haralambie Rovenţa, profesorul de Noul Testament, care a publicat nenumărate cărţi de comentarii la Noul Testament. Era un om de o bunătate sufletească şi de o fineţe deosebite. Filosoful Ioan G. Savin, alt om impecabil, pe care studenţii îl aplaudau la curs.

„Mai era stâlpul Ortodoxiei, cum ziceam noi, Tudor M. Popescu, marele istoric, care era un om atât de modest… venea şi cânta la strană cu noi la slujbele pe care le făceam la Biserica Radu Vodă, unde patriarhul Justinian a instituit regim de mănăstire. Ne-a trimis ca preoţi slujitori oameni deosebiţi. Acolo a fost părintele Paulin Leca, care a tradus mai multe cărţi din limba rusă, era foarte bun cunoscător de limba rusă, a fost Maxim Mereanu, care au fost cu toţii trăitori în Grecia. Aceştia veneau şi făceau slujba la biserică, împreună cu preoţii de la facultate şi cei care erau la internat. Internatul Teologic avea şi un statut de institut de educaţie pentru viitori preoţi“, spune părintele Nicolae.

După care continuă: „Am avut, de asemenea, colegi deosebiţi: mitropolitul Corneanu, care a fost ucenicul părintelui Coman, episcopul Gherasim de la Râmnicu Vâlcea, Antonie Plămădeală, un bun prieten, părintele Roman Braga, care acum este arhimandrit la o mănăstire din America. Cu părintele Roman Braga am frecventat Mănăstirea Antim unde aveau loc întâlnirile «Rugului Aprins». Printre cei de acolo, părintele Benedict Ghiuş era asistent la Catedra de Mistică, pe care o ilustra părintele Dumitru Stăniloae, pe care îl iubeam foarte mult toţi studenţii.“

De ce îl îndrăgeaţi atât de mult pe părintele Stăniloae?

„Ne expunea atât de frumos învăţătura Sfinţilor Părinţi, iar cursurile lui de mistică erau ceva aparte. Te introducea într-o lume pe care nu aveai cum să o cunoşti altfel. Numai simpla lectură a unei cărţi, oricare ar fi fost ea, chiar dacă publicase cu ajutorul episcopului Nicolae Popovici primele două volume din Filocalie, pe vremea aceea, când ni le prezenta şi când îl şi ascultam, era cu totul aparte“.

Membru al „Rugului Aprins“

Venirea la Mănăstirea Antim i-a permis preotului să cunoască viaţa monahală din interior şi „Rugul Aprins“. „Ceea ce nu ştie lumea şi nici nu are de unde să o ştie este faptul că venirea la «Rugul Aprins» a părintelui Ioan Străinul se datorează, într-o oarecare măsură, părintelui Roman Braga şi mie. Noi, studenţi fiind, mergeam des la Mănăstirea Cernica şi, într-o zi, mergând pe lângă Biserica «Sfântul Lazăr» din cimitirul Cernicăi, am auzit revărsându-se o melodie aparte. Părintele Roman Braga, basarabean fiind, şi-a dat seama despre ce era vorba. Ne-am oprit, am ascultat şi am continuat să mergem. Am stat la o liturghie făcută de mitropolitul Neculai de Rostov, împreună cu câţiva călugări ruşi refugiaţi acolo, şi între ei era părintele Ioan cel Strein. Era şi un călugăr care ştia româneşte, traducătorul lor. Când s-a terminat sfânta slujbă, părintele Braga a sta de vorbă cu ei. Dintr-una într-alta, le-am spus de Cercul de la Mănăstirea Antim. Când

ne-am întors la mănăstire, i-am spus părintelui Benedict ce am întâlnit noi la Cernica. Părintele s-a dus împreună cu Sandu Tudor, care era, pe vremea aceea, civil, necălugărit, la Cernica. Astfel a ajuns părintele Ioan cel Strein să facă parte din «Rugul Aprins», să fie mentorul nostru spiritual.“

Legat de acest episod, părintele îşi aminteşte clipele în care toţi membrii grupării au primit binecuvântarea rugăciunii neîncetate de la părintele Ioan: „S-a apropiat de fiecare dintre noi, ne-a pus mâna pe cap, ne-a spus binecuvântarea şi ne-a stropit cu puţină apă sfinţită. Aşa am început noi o ucenicie grea, care a mers de-a lungul vremii, alături de cei de la Antim.“

Pe timpurile acelea, fiindcă începuse acţiunea de atragere a tineretului către Uniunea Tineretului Comunist, tinerii teologi au gândit o altă formă de activitate pentru tineri, aşa s-a înfiinţat Asociaţia Tineretului Ortodox Studenţesc (ATOS), al cărui preşedinte a fost părintele Bordaşiu. Pe cât de frumoşi au fost anii de facultate, pe atât de crânceni aveau să se dovedească cei care le-au urmat. Mai cu seamă perioada 1948-1955, când părintele Nicolae a stat ascuns de securitate pentru o condamnare în lipsă la 20 de ani de închisoare. A fost descoperit în 1955, iar ceea ce a urmat nu poate fi decodificat decât în termeni de carceră grea, suferinţă, lipsuri la Timişoara, Jilava, Oradea şi Aiud, fiind deţinut politic între 1955-1964.

Biserica „Sfântul Silvestru“

Lăcaşul a fost zidit pe 15 iunie 1743, de către jupân Pârvu boiangiul şi jupâneasa Stanca. Aşezământul a fost afectat de două cutremure, unul în 1802 şi celălalt în 1838. Cel din urmă a dărâmat complet vechiul edificiu şi biserica a fost reclădită de Ilie Dimitrie şi fraţii săi Ioan, Stoian, Gheorghe, Radu şi alţii. Sfinţirea a avut loc la data de 15 martie 1839. Turnul clopotniţei datează din 1879. Între 1904 şi 1907, a fost reconstruită şi mărită actuala biserică, prin grija preotului Chiriac Bidoianul şi a epitropilor Ion şi Procopie Dumitrescu. Proiectul edificiului aparţine arhitectului Paul Petricu, iar lucrările au fost conduse de arhitectul Costin Petrescu. În 1925, biserica a primit hramul „Sfântul Silvestru“. Hramul principal al bisericii este „Adormirea Maicii Domnului“, prăznuit la 15 august. Cu toate acestea, biserica este cunoscută mai ales pentru cel de-al doilea hram al său, „Sfântul Silvestru, episcopul Romei“, prăznuit la 2 ianuarie şi ale cărui moaşte sunt păstrate în interior. După trecerea la cele veşnice a părintelui Galeriu (2003), părintele Nicolae Bordaşiu este numit paroh al Bisericii „Sfântul Silvestru“. Este ajutat în lucrarea sa de către părintele profesor Alexandru Gabriel Gherasim, consilier patriarhal, şi de părintele Cristian Galeriu, nepotul părintelui Constantin Galeriu.

Momentan, biserica este implicată într-un parteneriat pentru construirea unui aşezământ pentru bătrâni, care se va încadra într-un Centru Social şi Cultural şi va mai cuprinde o capelă închinată Sfântului Nicolae şi mai multe cabinete medicale pentru desfăşurarea activităţilor sanitare.

„Părintele Galeriu a fost parohul întregii ţări“

Ca răsplată, parcă, pentru suferinţele îndurate în închisoare, părintele Bordaşiu îl întâlneşte pe părintele Galeriu, la Biserica „Sfântul Silvestru“ din Bucureşti. „Cu părintele Galeriu am avut o activitate deosebit de fructuoasă în parohia «Sfântul Silvestru». Era un om extraordinar. El nu era parohul «Sfântului Silvestru» sau a micii parohii de aici, era parohul întregii ţări. Oriunde era solicitat, răspundea cu tot dragul. Era împlinirea vocaţiei lui pastorale, să fie peste tot unde trebuie să fie cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Aici, la biserică, lumea îl iubea foarte mult. Alături de părintele, am adus o părticică din moaştele Sfântului Silvestru şi pe care vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist, le-a adus de la Roma, de la cardinalul Camillo Ruini, vicar general al Romei. Atunci Părintele Patriarh a ţinut o cuvântare în cuprinsul căreia a rostit poate cel mai frumos imn adus Sfântului Silvestru de către cineva. Eu am scris un acatist pentru Sfântul Silvestru pe care îl citim cu regularitate în biserică şi îmi dau seama, cunoscând bine viaţa Sfântului Silvestru şi recitind acest cuvânt al patriarhului Teoctist din Catedrala «San Giovani», Laterno, ce cuprins teologic şi ce formă frumoasă, artistică, literară, avea cuvântul acesta, pe care îl avem aici, la biserică, din 2003.“

Părintele Galeriu a trecut la cele veşnice pe data de 10 august 2003. I s-a aşezat locul de aşteptare a Învierii lângă marginea bisericii, pe care a iubit-o atât de mult. Neîncetat, de cinci ani, vin oameni de peste tot, pentru a-i aduce un omagiu, să se roage pentru sufletul lui. Florile şi luminile sunt nelipsite de la mormântul părintelui atât vara, cât şi iarna.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!