Părintele profesor Athanase Negoiţă, teolog şi orientalist

Între profesorii cu specializare multiplă de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, părintele Atha­nase Negoiţă s‑a remarcat ca o personalitate atrasă de lumea culturilor şi religiilor orientale, pe care a studiat‑o îndeaproape şi ne‑a lăsat lucrări valoroase în acest domeniu. Orientalistul pr. Athanase Negoiţă a marcat teologia într‑un fel aparte. Nu avea o fire dominantă. Fiu al câmpurilor din Seaca Teleormanului (n. 3 iulie 1903), a studiat în cursul inferior la Liceul „Sfântul Haralambie” din Turnu Măgurele, iar cursul superior la Seminarul Central din Bucureşti, după care a urmat Facultatea de Teologie şi cea de Litere din Bucureşti (1926‑1930), dându‑şi licenţa la amândouă cu rezultate foarte bune. Sârguincios şi dornic de a face specializare în teologie, a urmat stagiul de doctorat, apoi şi‑a susţinut teza în anul 1932, devenind doctor în teologie. În anii 1930‑1932, a făcut şi studii de specializare pentru Vechiul Testament la École Biblique et Archeologique Française din Ierusalim.

Tânărul doctor a urmat, începând din 1933, cariera universitară, fiind, pe parcurs, conferenţiar suplinitor de studii biblice la Facultatea de Teologie din Bucureşti, asistent la Catedra de exegeza Vechiului Testament, profesor suplinitor la aceeaşi catedră, lector de limba ebraică.

Hirotonit în anul 1933, a fost o perioadă diacon, apoi, din 1936, preot la Biserica „Sfinții Ioachim şi Ana”-Foişorul de Foc din Bucureşti. Modest la chip şi purtându‑se cu discreţie, părintele At. Negoiţă atrăgea atenţia mai mult în sala de curs, unde cu glasul domol şi puţin şuşuit evoca amintiri din lumea Orientului, despre beduini, satele pe care le‑a cunoscut, despre manuscrisele de la Marea Moartă şi alte lucruri interesante. Bun cunoscător al limbilor semite, a pătruns profund în civilizaţia şi cultura popoarelor din zona Orientului Mijlociu. Citise texte în limbile ebraică, în aramaică, în hittită şi feniciană. Era, la vremea aceea, singurul ştiutor din ţară al scrisului în cuneiforme, făcând traduceri după inscripţii vechi, texte din codurile antice din Mesopotamia şi alte locuri.

Specializarea sa de bază în studiul Vechiului Testament era dublată de o bogată specializare şi în descifrarea formelor arhaice ale religiilor din zona orientală, ale gândirii popoarelor din întreg bazinul acesta, leagăn al unor civilizaţii străvechi. Din cercetările sale ne‑a lăsat lucrări valoroase, atât cu conţinut teologic, cât şi conţinut laic. Lucrările în volume, până în anul 1946, sunt în majoritate cu teme referitoare la aspectele biblice vechi, doar una singură, îCodul lui HammurapiÎ (1935), este de arheologie ştiinţifică. Autorul a publicat studii în revistele teologice: Studii Teologice, Biserica Ortodoxă Română, Glasul Bisericii, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Banatului, Mitropolia Olteniei, în Raze de Lumină, Amvonul, Fântâna Darurilor, precum și două studii în Studia et Acta Orientalia, 1977 şi 1980, temele abordate fiind cu predilecţie de arheologie biblică.

Cunoscând bine mediul vechilor populaţii canaanite, scrie bine documentat despre religia canaanită, despre esenienii de la Qumran, doctrina lor, despre manuscrisele descoperite aici, făcând frecvent o paralelă între Biblie şi aceste manuscrise. Latura ştiinţifică este reprezentată, pe lângă Codul menţionat, de câteva lucrări fundamentale, pe care le‑a publicat după anii â70, şi anume: „Gândirea asiro‑babiloniană în texte” (1975), „Gândirea feniciană în texte” (1979), „Gândirea hittită în texte”(1986).

Fiind un specialist în domeniu, părintele At. Negoiţă a colaborat îndeaproape cu alţi orientalişti de prestigiu, precum Constantin Daniel, la unele cărţi ale părintelui acesta scriindu‑le chiar studiul introductiv. Din mărturiile unor contemporani, avem dovezi că era preţuit ca om de ştiinţă. Astfel devine membru al Asociaţiei Orientaliştilor din România. Când s‑a publicat seria de volume „Călători străini de­spre ţările române”, părintele Negoiţă a colaborat cu autorii. Ca urmare, Maria Matilda Alexandrescu‑Dersca Bulgaru, în prefaţa la vol. VI, îi mulţumeşte pentru faptul că a apelat la el pentru lămurirea unor termeni liturgici.

Ca slujitor, şi‑a continuat activitatea şi după retragerea de la catedră, până la adânci bătrâneţi (1994), la acelaşi altar de la Biserica Foişorul de Foc. Cu chipul său smerit şi discret, n‑a ajuns la vreo mărire sacerdotală anume. Dar a fost recunoscut ca om de ştiinţă şi, mai ales, într‑o vreme când, teolog fiind, se accedea greu în lumea ştiinţei laice de la noi. Cu el Orientul ne‑a devenit mai familiar, mai cunoscut din multe puncte de vedere.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!