Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Păsările lui Hristos
Începutul lunii aprilie ne aminteşte nu doar despre mult trâmbiţata zi a păcălelilor, o invenţie străină de frumuseţile sfintei noastre Ortodoxii, ci de faptul că în prima zi a lui Prier, încă din 1906, sărbătorim Ziua mondială a păsărilor. Se vor întreba unii: ce legătură are această celebrare cu viaţa unui bun creştin? Un posibil răspuns ni-l oferă statisticile. Ornitologia ne arată că actualmente pe pământ vieţuiesc aproximativ 10.000 de specii de păsări, din care aproape 12% sunt pe cale de dispariţie, cauza principală a acestei drame fiind omul. Dumnezeu i-a poruncit să stăpânească creaţia ca pe un dar divin, dar el a folosit-o în mod egoist şi distructiv. Ornitologia privită din punct de vedere teologic poate descoperi adevăruri adânci privind legătura dintre om, mediul înconjurător şi Dumnezeu, făuritorul lor. Sfânta Scriptură acordă o atenţie deosebită păsărilor, dovadă că acest substantiv apare în cartea sfântă de peste 120 de ori. Însuşi Mântuitorul Hristos, când vrea să atragă atenţia asupra purtării de grijă pe care Dumnezeu o are faţă de creaţia Sa, face referire la frumuseţea şi la viaţa păsărilor: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?“ (Matei 6, 26). Este la fel de interesant să observăm că Biserica a folosit imaginea păsărilor în reprezentarea îngerilor cu aripi voind să arate prin aceasta că păsările au reprezentat în istoria relaţiei umanităţii cu Dumnezeu drept mesageri. Dumnezeieştile slove ne dau multe mărturii în acest sens. Să ne amintim doar de Noe, care foloseşte porumbelul drept mesager pentru a afla dacă Dumnezeu a încetat potopul: „Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului“ (Facere 8, 11). De altfel, porumbelul este o pasăre preferată a lui Dumnezeu, căci în chipul porumbelului Duhul Sfânt S-a pogorât peste Mântuitorul Hristos la Iordan, când a fost botezat. (Matei 3, 15-16). Această alegere o explică magistral Sfântul Ioan Gură de Aur: „Porumbelul este o pasăre blândă şi curată. Şi S-a arătat în chip de porumbel Duhul Sfânt ca să arate că Duhul cel Preasfânt este duh de blândeţe. De aceea se arată la botez porumbelul, nu aducând o ramură de măslin, ci arătând pe Cel ce ne eliberează de toate relele şi dându-ne bune nădejdi. Porumbelul nu mai scoate din corabie un singur om, ci ridică la cer întreaga lume, iar în loc de ramură de măslin aduce întregii lumi înfierea“.
Preocupările scriitorilor bisericeşti asupra păsărilor sunt la fel de importante în a ne descoperi că toate făpturile, inclusiv păsările, îşi duc viaţa după rânduiala pe care Creatorul lor le-a stabilit-o. Între aceştia, Sfântul Ambrozie al Mediolanumului a dedicat vieţii păsărilor o omilie, Despre păsări, în care a făcut câteva reflecţii privitoare la această fascinantă lume a lor. Tot din viaţa păsărilor s-a inspirat şi cel ce a alcătuit Prohodul Domnului, asemuindu-L cu un pelican. Se apropie Săptămâna Sfântă şi Mare a Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului Hristos. Cu flori în mâini şi cu lacrimi Îl vom însoţi pe Marele Răstignit şi-I vom cânta stihuri tulburătoare. Undeva la starea a doua, strofa 44, vom zice: „Ca un pelican/ Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte;/ Şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au murit,/ Răspândind asupra lor izvoare vii“.
Ce legătură este între Hristos şi un pelican? Răspunsul ni-l oferă un sfânt drag nouă tuturor, un frate de-al nostru român, Sfântul Ioan Iacob. În cartea „Din Ierihon către Sion. Scrieri duhovniceşti“, sfântul nemţean dezleagă taina amintind de vechea legendă a acestei păsări, potrivit căreia pelicanul atât de mult îşi iubeşte puii, încât este dispus să îşi rănească coasta sa pentru a-i hrăni cu sânge când îi vede zăcând în cuib flămânziţi, însetaţi, vătămaţi de vreo boală sau de veninul otrăvitor al şerpilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul chiar face o analogie între istoria mântuirii umanităţii şi viaţa pelicanului. Pelicanul Îl închipuie pe Domnul Hristos, iar puii lui sunt Adam şi Eva, firea noastră. Cuibul lui este Raiul, iar şarpele, diavolul cel răzvrătit. Deci şarpele, începătorul răului, le-a insuflat prin neascultare protopărinţilor veninul său şi aceştia s-au făcut morţi prin păcat. Dar Iisus din iubire de oameni S-a înălţat pe cinstita Cruce şi din coasta Sa străpunsă ne-a dăruit viaţa prin Duhul Sfânt, adevăr confirmat şi de o cântare din Octoih: „Picăturile sângelui celui din Dumnezeu curs şi ale apei, care s-a vărsat din coasta Ta, au înnoit lumea; căci cu apă speli păcatele tuturor, Doamne, iar cu sângele scrii iertarea“.