Pe urmele lui Ionel Brătianu, acum 90 de ani

Ion Mitican, 25 Septembrie 2008

Parcurgând frumoasa stradă a Ieşilor ce poartă numele bătrânului om politic Lascăr Catargi, unii trecători îşi aruncă privirile grăbite spre placa din marmură, cu litere aurii, bătută în peretele clădirii de la numărul 44. Alţii, mai curioşi, se opresc şi citesc cu oarecare nedumerire textul înscris, căruia ploile şi praful i-au dat oarecare paloare: „În această casă, unde în timpul Primului Război Mondial marele om politic Ion I. C. Brătianu a lucrat pentru România Mare, s-au inaugurat la 2 noiembrie 1941 emisiunile postului de radio Moldova. 2 noiembrie 1991“.

Cu alte cuvinte, aici a trăit doi ani de zile conducătorul guvernului României din timpul Primului Război Mondial. O informaţie succintă sau chiar vagă ce nu spune mare lucru trăitorilor din zilele noastre, după trecerea celor vreo 90 de ani de la acele evenimente.

(mitiioan@yahoo.com; http://mitican.romblog.ro/)

Cuvenindu-se ca informaţia să fie însoţită de mai multe amănunte, ne propunem o întoarcere în timp.

Aşa cum se ştie, pe la jumătatea lui noiembrie 1916, trupele Puterilor Centrale, apropriindu-se de Bucureşti, familia regală, guvernul şi autorităţile centrale s-au mutat cu totul la Iaşi, fosta capitală a Moldovei devenind astfel „capitală de război a României“ (începând din 12/25 noiembrie). Oraşul nefiind aproape deloc pregătit pentru o asemenea situaţie, adăpostirea instituţiilor centrale şi a sutelor de mii de refugiaţi punea probleme destul de grele. Dar, cu tactul primarului Gh. Mârzescu şi prin bunăvoinţa localnicilor, în răstimp de vreo câteva zile, musafirii şi-au găsit adăpost, instituţiile centrale, instalate în sedii provizorii, intrând în lucru.

Prim-ministrul Ionel Brătianu (1864-1927) primea găzduire în casa Levin din strada Lascăr Catargi (fostă Română), azi numărul 44, cum ne spune I. G. Duca. Clădirea cu vreo trei odăi în care se afla biroul ministrului şi locuinţa familiei avea să fie martoră la o sumedenie de evenimente şi întâmplări în decursul acestor doi ani. Fiindcă oraşului îi lipseau săli încăpătoare pentru întrunirile guvernamentale, acestea se ţineau în locuinţele miniştrilor.

Liberalii se întruneau la ministrul de Finanţe, Emil Costinescu, pe strada Gh. Asachi, sau la primarul Mârzescu, din strada Carol, conservatorii la ministrul D. Grecianu, tot din strada Carol, Parlamentul la Teatrul Naţional, iar Senatul în Aula Universităţii.

Şedinţele guvernului se ţineau acasă la Brătianu

Când apăreau probleme deosebite, membrii guvernului se adunau în biroul prim-ministrului, care avea la mijloc o masă înconjurată de câteva scaune. Atmosfera a fost schiţată de ministrul Instrucţiunii, I. G. Duca, cu prilejul unei întruniri cruciale pentru soarta României.

Biroul său era veşnic deschis comandanţilor militari, miniştrilor români şi străini, parlamentarilor şi altor dregători cu care se consulta căutând soluţii pentru rezolvarea gravelor probleme provocate de înfrângerile din prima parte a războiului. Casa de pe strada Română a fost martora ştirilor privind căderea sub ocupaţie a Munteniei, Olteniei, Dobrogei şi a oraşelor Bucureşti, Ploieşti (la 23 noiembrie/6 decembrie 1916), Buzău, Brăila şi Focşani, ultimul, în ziua de Crăciun, la 25 decembrie/7 ianuarie 1916.

Tot aici a venit cumplita veste a tragediei din gara Ciurea unde, în noaptea de 30 decembrie 1916, au fost ucişi şi carbonizaţi vreo 800 de călători civili şi militari din cauza deraierii unui tren supraaglomerat, scăpat de la Bârnova la vale şi aprins.

Fiind necesară unirea forţelor politice, neînţelegerile şi acuzaţiile politicianiste dăunând intereselor ţări, în modestul birou s-au purtat tratative între prim-ministru I. I. Brătianu şi Take Ionescu, reprezentantul partidului Conservator Democrat de opoziţie, pentru formarea guvernului de coaliţie (11/24 decembrie), absolut necesar în zilele de război. Alte căutări au urmat pentru a se rezolva spinoasa problemă a reformei agrare, pe care regele Ferdinand o proclamase la sfârşitul lui martie 1917, dar pe care unii dintre politicienii moşieri, conservatori, nu o agreau, socotind că i-ar sărăci.

În acelaşi birou au avut loc tratativele cu trimişii ţărilor aliate: Albert Thomas, ministrul Apărării francez, şi Emile Wandervelde, ministrul belgian, sosiţi la Iaşi prin mai-iunie, pentru a vedea situaţia de pe frontul răsăritean, cât şi cu feluriţi emisari din America, Italia, Anglia.

Tot în biroul prim-ministrului se trata înţelegerea cu ministrul Rusiei pentru aprobarea ca vreo 30.000 de ostaşi şi ofiţeri români ardeleni, prizonieri din armata austro-ungară, aflaţi în lagărul de la Darniţa (Kiev), să formeze un corp de voluntari care să lupte alături de armata română pentru eliberarea Ardealului.

Consecinţele incidentului din decembrie 1917

Clădirea din strada Lascăr Catargi trăia şi neliniştea provocată de slăbirea armatei aliate ruse, de aproape vreun milion de ostaşi, prinsă de convulsiile Revoluţiei din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, şi faptul că Iaşii deveniseră un centru important al activităţilor acesteia, fiind locul unde soseau comisarii trimişi de la Petrograd.

În gara Socola, unde exista un centru tehnic al armatei ruse şi un depozit de muniţie, venind un grup maximalist cu misiunea de a intensifica mişcarea revoluţionară în Moldova, acesta preluase conducerea unităţii. În seara de 8 spre 9 decembrie 1917, o întâlnire fulminantă, pe Copou, la casa Gr. Iamandi, între grupul de emisari din Socola şi generalul Şcerbacev, comandantul armatei ruse din România, s-a terminat cu arestarea comisarilor bolşevici (în frunte cu Simion Grigorievici Roşal) de garda ucraineană a generalului. (Gh. Mârzescu, „Fapte şi impresii zilnice“)

Îngrijorat, Brătianu a convocat un consiliu de miniştri urgent, în puterea nopţii, la biroul său.

Prezent la întrunire, ministrul Instrucţiunii, I. G. Duca, a descris acest consiliu, care reprezenta un moment crucial pentru mica Românie de atunci: „Brătianu începe prin a ne povesti cele ce s-au întâmplat şi ne arată că trebuie să alegem între următoarele două alternative: sau intrăm în lupta cu bolşevicii, sau ne expunem ca peste câteva ceasuri tovarăşii lui Rochal să fie stăpâni pe laşi, pe Rege şi pe Guvern. De bună seamă, intrarea în luptă cu bolşevicii implica mari pericole: represalii împotriva românilor de la Odessa şi de la Cherson, pierderea Tezaurului nostru de la Moscova, devastări şi vărsări de sânge în Moldova, întreruperea aprovizionărilor prin Rusia şi aşa mai departe. Dar, între aceste pericole, desigur mari şi grave, şi între pericolul ca tot ce reprezintă încă fiinţa legală a Statului să ajungă pe mâna bolşevicilor, el socoteşte că nu se poate sta un moment la îndoială“. (I. G. Duca, „Memorii“)

S-au purtat puternice discuţii contradictorii, sfârşite pe la ora 4:30, cu hotărârea (propusă şi de miniştrii aliaţi), ca să se elimine centrul din Socola. A doua zi, o unitate militară formată din ostaşi ucraineni ajutată şi de români, înconjurau tabăra din Socola, obţinând predarea fără prea multă opunere. Se îndepărtau din ţară şi celelalte trupe revoluţionare.

România, singură în faţa Puterilor Centrale

Ieşirea Rusiei din război şi încheierea armistiţiului de la Brest Litowsk (22 decembrie 1917) a lăsat România singură în faţa armatelor Puterilor Centrale şi a obligat-o să accepte şi ea aceeaşi cale. Urma demisia guvernului de coaliţie şi înlocuirea acestuia, la finele lunii ianuarie 1918, cu unul de specialişti al generalului Averescu, pentru tratarea şi încheierea păcii deja semnată de Ucraina. Una dintre condiţiile armistiţiului cerând îndepărtarea misiunilor militare, sâmbătă, 24 februarie/9 martie 1918, acestea plecau din gara Socola, petrecându-se şi trista despărţire de generalul Berthelot.

La dorinţa reprezentanţilor Puterilor Centrale, regele a înlocuit guvernul lui Averescu cu unul filocentralist (5/18 martie 1918), condus de Alexandru Marghiloman, reprezentant al politicienilor conservatori rămaşi la Bucureşti, sub ocupaţie. Dânsul semna Tratatul preliminar al păcii şi apoi pacea dureroasă, impusă de învingători, cu pierderea Dobrogei şi a trecătorilor Munţilor Carpaţi, dar tot dânsul avea fericirea să primească delegaţii Basarabiei care aduceau la Iaşi actul de Unire cu România, votat de Sfatul Ţării din Chişinău, la 27 martie/9 aprilie 1918.

Era prima bucurie în şiragul nesfârşitelor nenorociri. Adânc emoţionat, fostul prim-ministru adresa o telegramă Sfatului Ţării din Chişinău, scriind: „În această clipă îngrozitoare, din Chişinău au pătruns în casa noastră razele înviorătoare ale luminii. Brătianu“. (Ştefan Ciobanu, „Unirea Basarabiei“)

Veneau apoi zile negre, cu punerea la zid a lui Brătianu, autorul „dezastrului naţional“, chemări la tribunal a foştilor guvernanţi, dar şi cu întruniri în casa lui Mârzescu de pe Copou. Acolo, ex-miniştrii alcătuiseră un fel de cabinet din umbră, la care participa şi şeful lor, aşezat pe un mic fotoliu pe care doamna Mârzescu avea să-l declare monument istoric.

În timpul deplasării între locuinţa din strada Română şi casa Mârzescu din strada Carol, uneori, fostul prim-ministru se plimba pe Copou cu ochii pe înaltele grilaje, încercând să descifreze paginile de istorie, ascunsă după ele.

Ziua cea Mare

Luna octombrie 1918 aducea fostului prim-ministru Ionel Brătianu o veste demult aşteptată. În casa învecinată (azi cu numărul 48), a generalului Gherculescu, unde locuia contele Saint Aulaire, ministrul Franţei, sosea discret un civil din Franţa. Era Victor Antonescu, fostul reprezentant al României la Paris. Fusese chemat la Ministerul de război francez, discutase cu prim-ministrul Clemanceau, i se pusese la dispoziţie un paşaport de corespondent de război francez şi un avion cu care trecuse graniţa clandestin, la 9/22 octombrie, aterizând lângă Iaşi. Aducea un mesaj pentru regele Ferdinand şi cuvântul guvernului francez, cu apelul: „La arme, români!“.

Chemat, discret, în casa ambasadorului, cei doi se întâlneau, fostul prim-ministru primind mesajul ce trebuia transmis regelui. Sosise Ziua cea Mare. Puterile Centrale, slăbite de război, începuseră să piardă. Bulgaria, în care intraseră trupele franceze, prin Grecia, cerea armistiţiu. Generalul Berthelot se apropia de Dunăre şi armata română, demobilizată, era chemată să reia armele pentru eliberarea ţării. La 24 octombrie/6 noiembrie, regele Ferdinand dădea cârma ţării guvernului generalului Constantin Coandă, cerând invadatorilor să părăsească ţara.

Fostul prim-ministru ajuta din umbră. Fiind dat în judecată de guvernul filo-centralist, nu putea primi sarcini oficiale, însă noul prim-ministru se sfătuia cu dânsul.

Ca într-un joc al istoriei, luna noiembrie 1918 reprezenta luna fericirii, spre deosebire de luna noiembrie 1916, care fusese a disperării şi a cruntelor dureri. Urmau zilele trepidante cu plecarea membrilor guvernului şi a prim-ministrului Coandă, în după-masa zilei de 16/29 noiembrie, însoţit de delegaţii de la Cernăuţi, veniţi s-aducă Unirea Bucovinei, hotărâtă de Consiliul Naţional Român la 15/28 noiembrie 1918. Mai mulţi soli ai Unirii Ardealului sosiseră mai înainte. Fostul prim-ministru - recunoscut drept omul politic de seamă al vremii - îi primise pe toţi în biroul său, propunând măsurile cuvenite.

În acele zile de noiembrie 1918, locatarul casei din strada Lascăr Catargi se despărţea nostalgic de oraşul şi de fostul său birou în care lucrase la împlinirea visului Reîntregirii şi a României Mari. O nădăjduise atunci când, la 2/15 august 1916, în Consiliul de coroană a propus alianţa cu Puterile Antantei (Franţa, Rusia, Anglia, Italia) şi intrarea în război împotriva Puterilor Centrale, acţiune aprig combătută de unii politicieni, precum P. P. Carp.

După doi ani de zbucium şi durere, dorinţa se împlinise: Basarabia, Bucovina, Banatul şi Ardealul reveneau la Patria Mamă.

Din acest motiv, mai târziu, mulţi dintre trecătorii romantici, socotind fostul birou al lui Brătianu locul unde s-au înfiripat marile vise, aveau să-l boteze, cu drag, „Cuibul Reîntregirii“.

„Să facem loc făuritorului României Mari!“

În ziua de 16/29 noiembrie 1918, după vreo 48 de ore de mers ocolitor cu automobilul, din cauza podurilor rupte, ex-ministrul I. I. C. Brătianu ajungea la Bucureşti cu fratele său Vintilă. Se împlineau exact doi ani de la plecarea însângerată, din toamna anului 1916.

Urmând primirea festivă a regelui şi a reginei în Piaţa Victoriei, dânsul - „pe jos în mulţime“, anonim -, „asista ca simplu trecător la triumful operei sale. Doar o tânără, recunoscându-l, avea să strige la Universitate: „Să facem loc făuritorului României Mari!“. Regele, în culmea fericirii, observându-l, a „oprit cortegiul, i-a dat mâna şi i-a mulţumit pentru bunele poveţe ce-i dăduse“. (Sabina Cantacuzino, „Din viaţa familiei I. C. Brătianu“)

Clădirea ieşeană din mijlocul unei grădini întinse, de pe strada Lascăr Catargi, a rămas un timp în reculegere. Mai târziu, proprietarii parcelau terenul, vânzând partea din vale pentru înălţarea a două clădiri (numerele 42 şi 40), partea din deal fiind ocupată, prin anii 1956-1957, de blocul cu două etaje (nr. 46) şi altul mai mic.

George, fiul ieşean al lui Ionel Brătianu

În timpul anilor petrecuţi la Iaşi, Brătianu trecea adeseori prin faţa locuinţei junimistului Vasile Pogor, din uliţa Coroi, ajunsă la familia Moruzi. Aici crescuse George, fiul său, apărut misterios într-o zi când prietenul Gheorghe Roznovanu îl anunţa, din partea familiei Moruzi, că Maria, văduva lui Alexandru Cuza (fiul domnitorului Cuza Vodă), născuse un băiat, în februarie 1898, al cărui tată era declarat dânsul. Brătianu o cunoscuse pe Maria Moruzi Cuza vizitând Palatul din Ruginoasa, al domnitorului Cuza, cu prilejul lucrărilor consolidării liniei de cale ferată Paşcani-Iaşi, la care participase.

Aflând neaşteptata veste, întâi s-a revoltat, considerând-o „făcătură“ pusă la cale de Sebastian Moruzi, fratele Mariei, care îl şi ameninţa cu duelul, dar fiindcă la mijloc era viaţa unui copil şi onoarea familiilor Moruzi şi Brătianu, a acceptat cununia cu Maria, la Ruginoasa, unde în aceeaşi zi s-au şi despărţit. Potrivit convenţiei stabilite, copilul, George, rămânea la mamă până ce împlinea 3 ani, încredinţându-se apoi tatălui pentru educaţie. Nu i s-a dat nici la 5 ani, fiindcă mama nu putea trăi fără dânsul.

S-au întâlnit în decembrie 1909, când părintele a fost victima unui atentat şi a cerut să i se aducă băiatul de la Iaşi, să-l vadă. Astfel, tânărul a apărut, îndurerat, lângă patul său. Era înalt şi slab, ca dânsul în tinereţe. Din ziua aceea, George a devenit al familiei Brătianu, pe care o vizita, fiind primit cu căldură, căci era bine crescut de mama sa, scrie Sabina Cantacuzino, sora mai mare a lui Ionel Brătianu.

Părintele nu l-a mai luat de la mamă. Căsătorindu-se (în 1907) cu Eliza Ştirbei, fosta soţie a omului politic Al. Marghiloman, nu dorea să-i dea băiatului o mamă adoptivă. Îi purta numai de grijă.

Silitor, George a învăţat la Liceul Naţional, a plecat voluntar pe front în 1916, fiind rănit şi rămânând o vreme în convalescenţă. Tânărul s-a înscris apoi la facultatea ieşeană de Drept (1917-1920) şi a urmat cursurile de istorie la Sorbona, luând doctoratul. Întorcându-se la Iaşi, a fost numit profesor la Universitate (1924), de unde s-a mutat apoi la Universitatea din Bucureşti (1940), fiind numit director al Institutului „N. Iorga“ şi ales academician.

Vrând să ducă mai departe steagul Partidului Liberal, purtat de părintele său din 1909 până la decesul din 1927, a intrat în politică, devenind şeful grupării liberale „georgiste“. Arestat, în mai 1950, a decedat la sinistra închisoare de la Sighet (aprilie 1953). Avea doar 55 de ani.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!