Pentru cel credincios, mucenicia e o sărbătoare

„Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.” Sunt cuvintele care încununează şirul Fericirilor despre care Hristos a vorbit mulţimilor la începutul propovăduirii Sale; cuvinte ce, la prima luare aminte, par o sfidare a logicii obişnuite de înţelegere a rostului vieţii. Aparent aşa e, doar că Hristos îndemna la o viaţă a omului care, fiind în lumea aceasta mereu în criză de pe la căderea lui Adam, este şi ea într-o reîntoarcere la edenul de odinioară. Oare Hristos nu S-a întrupat pentru a da omului demnitatea dintâi, rostul pentru care iubirea Sa l-a adus din nefiinţă? Ura nedreaptă cu care L-au primit mai ales fariseii, cei care aveau tot ceea ce le era necesar pentru a recunoaşte în Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, era feroce, orbindu-i până în­tr-atât, încât L-au urât cu moarte nedreaptă; L-au şi răstignit, dar a înviat. Numai că nici aşa ura lor nu s-a domolit şi a ajuns să ia forme şi dimensiuni monstru­oase. După Înălţarea lui Hristos, ura lor nesăbuită s-a abătut asupra celor care L-au urmat, convinşi că El este Adevărul care ne face liberi, rupe cătuşele morţii spre a ne reda veşniciei ce pâlpâie nestins în inimile noastre.

Nu au înţeles cum, odinioară, nu au înţeles nici poruncile, iar pe profeţi i-au prigonit şi i-au ucis. Era orbirea celor care aveau ochi, dar nu vedeau, din care s-a născut ura aducătoare de moarte într-o perversă întoarcere a înţelesurilor lesne de făcut când omul se face pe sine idol, iar din voia lui, lege. Hristos, Fiul lui Dum­nezeu Care a luat chipul omului spre a-l îndumnezei, este pilda desăvârşită şi e în logica acestei firi revenite la sine să cheme: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. El a împlinit voia Domnului, care este „ca tot omul să se mântuiască şi nimeni să nu piară”, făcându-se unime dintre Cale, Adevăr şi Viaţă în care găsim desă­vârşirea ce se face locaş al binecuvântării lui Dumnezeu. Calea nu e uşoară, dar este singura ce duce spre lumină şi, apoi, Hristos este cu noi până la sfârşitul veacu­rilor.

În prelungirea restauratoare a poruncilor, Fericirile nu sunt stări de suspendare a clipei, ci consecinţa logică şi logică a unui mod de a fi în lume transcendând-o. Iată, fericiţi sunt cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu. În tensiunea care apare între a fi „în lume fără să fii din lume”; a trăi în mijlocul păcatelor stăruind a nu te lăsa purtat de ele e un război nemilos, pentru că vrăjmaşul nu oboseşte în viclenia lui să ne îndepărteze de Hristos spre a ne supune lui. El iscodeşte, nu fără o anume inteligenţă, curse în care ne prindem lesne uneori, reluând drumul început cândva de Adam şi care e sigur spre moarte. Cel mai folosit mijloc pe care îl foloseşte este minciuna, ca odinioară când a spus lui Adam: „Nu veţi muri!” şi celelalte. Din nefericire, şi acum, uneori, se dovedeşte efici­entă între nişte limite; şi acum se născocesc tot felul de istorii despre Hristos şi se transmit până dincolo de exces pe toate canalele media. Vorba Ecleziastului - nimic nu e nou sub soare. Noul vine de deasupra soarelui şi e adus de Hristos, Lumina cea adevărată, „care luminează pe tot omul ce vine pe lume”, „Soarele dreptăţii”, El rămâne şi Se perpetuează în lume prin cei care Îl urmează. Odinioară, poruncile s-au dovedit imposibil de urmat; acum ne-au fost date Fericirile, care nu interzic, nu spun ce să nu facem; ele arată cum să facem şi cu ce urmări. Şi atunci vedem cu ochii cei tăinuiţi ai inimii, înlăcrimaţi de bucurie, cum poate fi fericit acela care e ocărât şi prigonit pentru Hristos. El urmează pe Hristos şi face ca prin el iubirea lui Hristos să îmbrăţişeze lumea, dăruind tuturor, şi vrăjmaşilor, o arvună a luminii viitoare. Şi e fericit, căci, prigonit fiind, se apropie de Hristos; ocărât de oameni pentru El, va fi binecuvântat de Dumnezeu; fericit că înţelege trăitor cum lucrarea iubirii este iertarea care eliberează pe cel care a greşit şi înalţă pe cel căruia i s-a greşit. Arhidiaconul Ştefan, cel dintâi mucenic, a înţeles prea bine toate şi sub ploaia de pietre s-a rugat să le fie iertat ucigaşilor şi acest păcat, pentru că nu ştiu ce fac. Nu ştiau că Adevărul care e Viaţă nu moare decât pentru a arăta Calea spre Înviere. Sub ploaia de pietre a mărturisit: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Se deschiseseră să-i primească sufletul. Poate fi o fericire mai mare? Şi o primă consecinţă - Pavel, prigonitorul care îi păzea hainele, s-a convertit şi a ajuns Apostol al neamurilor. El, care a cunoscut moarte mucenicească, încredinţează în vuietul veacului: „Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii… nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea întru Hristos”. Cu deplină îndreptăţire, Sfântul Paisie Aghioritul afirmă că „pentru credincios, mucenicia e o sărbătoare”. Aşa să ne ajute Dumnezeu.