Evanghelia de Duminică
Pilda dublei cruzimi și dilema „hainei de nuntă”

Pilda dublei cruzimi și dilema „hainei de nuntă”

Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană, 02 Septembrie 2018

Duminica a 14-a după Rusalii (Pilda nunții fiului de împărat) Matei 22, 2-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă! Dar ei, fără să țină seama, s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie și, trimițând oștile sale, au nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți, deci, la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Atunci, ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi, și buni, și s-a umplut casa nunții cu oaspeți. Iar împăratul, intrând ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slujitorilor: Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși.

Evanghelia Duminicii a 14-a după Rusalii descrie o nuntă făcută de un împărat fiului său. Este, de fapt, o pildă care are ca personaje principale: un împărat, care face nuntă; invitații la ospăț, dar care refuză chemarea, nesocotind onoarea ce li s-a făcut; slujitorii care-și fac datoria, împlinind porunca stăpânului, dar și personaje secundare, adică oameni poftiți la nuntă, dar care nu se așteptau la o asemenea onoare.

În descrierea acestei pilde, atitudinea personajului principal contrariază. Cel puțin, la o primă lectură, atitudinea împăratului este stranie: pedepsește crunt, aparent justificat, pe cei care ­ i-au ucis slujbașii și, la fel de aparent, dar nejustificat, pe un biet nuntaș, luat de pe drum dimpreună cu alți mulți, adunați și ei de pe drumuri și înghesuiți de-a valma în încăperea pregătită pentru nuntă. Așadar, istorisirea din pildă poate fi distribuită în două tablouri, fiecare purtând un titlu. Primul se referă la o cruzime aparent justificată? Enigma unui răspuns, iar cel de-al doilea prezintă dilema „hainei de nuntă”.

Atitudinea invitaților: de la nepăsare și dispreț la batjocură și crimă

Așa cum s-a amintit, un împărat face nuntă fiului său. Dar la ceasul nunții, când totul a fost gata, cei invitați refuză să participe la ospățul pregătit. Refuzul lor însă este caracterizat de două atitudini: nepăsare și cruzime. O parte dintre cei invitați disprețuiesc total onoarea care li s-a făcut, unul plecând la țarină, altul la neguțătoria sa. Așadar, manifestă nepăsare și dispreț față de invitația primită.

Atitudinea celor din a doua categorie întrece însă orice imaginație. Nu manifestă nici nepăsare, nici dispreț, ci cruzime: pun mâna pe slujitori și pe unii îi batjocoresc, iar pe alții îi omoară. Slujitori nevinovați cad, astfel, victimă unei cruzimi neîn­țelese.

Auzind acestea, stăpânul se mânie crunt. Este firesc! Astfel că trimite oștile sale, care-i ucid pe toți cei implicați în batjocorirea slujitorilor, iar cetății lor îi dau foc. Crudă răzbunare, iar aparent, și nedreaptă! Că s-a răzbunat pe cei ucigași, plătindu-le după fapta lor, în virtutea Legii Talionului, se înțelege. Dar a nimici și cetatea, dându-i foc, este, parcă, prea mult. Așa că nu putem să nu ne întrebăm: Vor fi fost vinovați, de crima lor, toți locuitorii ei: femei, bătrâni, copii etc.? Cu siguranță, nu! Și-atunci, cum trebuie să înțelegem atitudinea stăpânului care, într-o interpretare simbolic-spirituală, nu e altul decât Dumnezeu? Cu siguranță, luați individual, locuitorii cetății nu vor fi fost toți vinovați față de stăpânul cetății. Și-atunci, de ce au fost totuși pedepsiți toți?

Păcatele individuale au și consecințe colective!

Răspunsul trebuie căutat în pedagogia lui Dumnezeu, Care, adesea, pedepsește păcatul și răul săvârșit, nu numai individual, ci și colectiv. Și aceasta o face pentru a fi mai bine înțeles, atât de cei care trăiesc în prezent, cât și de către posteritate, faptul că păcatele personale, individuale, au consecințe nu doar singulare, ci și colective. Doar așa înțelese, faptele reprobabile, săvârșite individual, pot fi corectate de către colectivitate prin faptul de a nu fi aprobate, ci detestate, pentru a nu fi repetate, și-apoi, de-a nu fi săvârșite și de către ceilalți membri ai colec­tivității. Așadar, reprobarea și condamnarea faptelor com­pro­mițătoare, săvârșite individual, dar cu efecte colective, sunt atitudinea care nu trebuie să lipsească cu nici un preț din viața nici unei colectivități.

Probabil că locuitorii respectivei cetăți nu vor fi aprobat fapta concetățenilor lor. Dar, prin lipsă de atitudine și prin nepăsare, tacit, vor fi trecut cu vederea răul comis. Și Dumnezeu, ca un bun, drept, dar, uneori, neînțeles pedagog, prin pedepsirea lor colectivă, a vorbit și altora, generațiilor care au urmat, despre raportul dintre păcat, responsabilitate și pedeapsă. Și prin ei ne vorbește și nouă, celor de azi!

De fapt, refuzul individual al chemării lui Dumnezeu poartă în el ceva și din responsabilitatea colectivă pentru fapta comisă. Simplul fapt de a tăcea, când un rău este comis, înseamnă deja o atitudine față de fapta comisă, și anume, aceea de a nu avea nici una, sau, în cel mai rău caz, de aprobare a ei. Și-atunci, de aici decurge responsabilitatea colectivă pentru consecințele faptelor individuale.

Așadar, mesajul răspunsului dur, neînțeles, al Stăpânului din Evanghelie este unul cât se poate de clar: răutățile individuale au și consecințe colective!

Prin urmare, tâlcuirea pildei este simplă: Împăratul, care face nunta, este Dumnezeu, iar fiul Lui este Mesia. Nunta reprezintă Împărăția lui Dumnezeu, iar slujitorii trimiși să-i cheme pe cei invitați sunt profeții. Cei chemați la nuntă sunt fiii lui Israel, care refuză, în masă, invitația. Ba, mai mult, îi și ucid pe profeți, pe slujitorii lui Yahve, trimiși să-i cheme la comuniune cu El. Cei de la răspântiile drumurilor reprezintă ­neamurile, care, după refuzul iudeilor, au ocupat locul lor.

Dilema „hainei de nuntă”. Mesajul pildei

Analizând mai departe atitudinea stăpânului casei, cel puțin câteva întrebări se nasc în mintea oricărui cititor sau ascultător al acestei pilde: Cum să pedepsești cu moartea pe cineva care a refuzat invitația la o nuntă? Cum se face că cruzimea împăratului din Evanghelie nu este de către nimeni blamată? Dacă tot ai chemat pe cineva de pe stradă, pe nepregătite, ca să ocupe locurile celor care au refuzat invitația, cum să-l pedepsești pentru că n-are haină de nuntă? Cum să fie îmbrăcat în haină de nuntă, dacă bietul om se afla la „răspântiile drumurilor”?

Desigur, apare și contraîntrebarea: De ce ceilalți, care veneau și ei de pe stradă, purtau totuși o haină potrivită pentru un astfel de eveniment? Mai mult, în Evanghelie, nu se amintește nimic de vreo pretenție vestimentară pre­stabilită de către gazda nunții. Așadar, altele trebuie să fi fost motivele reacției sale neînțelese.

Între diferitele încercări de a descifra dilema legată de strania reacție a gazdei din pildă se ­înscrie o îndelungată tradiție spirituală, care pune accentul pe înțelesul virtuților ca „haină”, pe care trebuie să o îmbrace orice creștin, ca semn distinctiv al comuniunii cu Stăpânul ceresc, în Împărăția Sa. Astfel, încă Origen, în secolul al III-lea, înțelegea lipsa hainei potrivite pentru nuntă ca fiind lipsa unor virtuți sau fapte precum: bunătatea sufletească, curăția sufletului, milostenia etc. (Origen, „Scrieri alese”, Partea a doua: „Exegeze la Noul Testament. Despre Rugăciune”, în Filocalia (PSB), 7, București 1982).

Lipsa hainei de nuntă reprezintă absența virtuții

Sfântul Ioan Gură de Aur, un secol mai târziu, interpreta la fel înțelesul „hainei de nuntă” din Evanghelie. Iată ce spunea el: „Nu avem nevoie de hainele acestea țesute din aur, care ne împodobesc trupul, ci de hainele acelea care ne împodobesc sufletul... Viața și fapta bună sunt haina de nuntă” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în vol. PSB 23, București 1994, 795-796).

Sfântul Teofilact, întrebându-se: „Dar cine este cel care poartă haine întinate?”, răspunde: „Cel ce nu s-a îmbrăcat cu milostivirea îndurărilor, cu bunătate, cu iubire de frați” (Cf. Sf. Teofilact, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. Sophia, București 2007, p. 343). Spre acest cadru hermeneutic ne conduce și înțelesul termenului grecesc, din original, ἔνδυμα - endyma – (Mt. 22, 11), care poate fi tradus nu numai cu „haină”, „îmbrăcăminte”, ci și cu „purtare”, „atitudine”.

Dar atitudinea punitivă a gazdei ar putea fi motivată și de o posibilă îndărătnicie, nesupunere sau refuz ostentativ al oaspetelui respectiv de a se conforma unei tradiții locale, conform căreia, pentru ceremonii cultice, speciale, la intrare, musafirilor care aveau haine nepotrivite li se ofereau haine de „gală”.

În cartea a doua a Regilor este relatată, de pildă, jertfa specială pe care Iehu a adus-o lui Baal, idolul, căruia regele Ahab i se închina, părăsind închinarea adusă Dumnezeului adevărat. Astfel, Iehu poruncește să fie prezenți la jertfă toți slujitorii și preoții lui Baal. A fost un moment special, cultic, la care Iehu a plănuit uciderea tuturor acelor slujitori. Dar pentru ceremonialul jertfei, Iehu poruncește ca toți acești preoți și slujitori să fie îmbrăcați în haine speciale: „Și a zis Iehu către veșmântari: «Aduceți câte un veșmânt pentru toți slujitorii lui Baal!» Și le-au adus veșminte” (cf. 2 Reg 10, 22). Ele urmau, însă, să fie semnul distinctiv după care trebuiau să fie recunoscuți atunci când pedestrașii lui Iehu urmau să primească porunca potrivit căreia toți aveau să fie trecuți prin ascuțișul sabiei.

„Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat!”

Nu știm dacă musafirul din parabolă va fi refuzat să îndeplinească o astfel de cutumă și dacă în casa stăpânului nunții se va fi practicat acest obicei. Oricum, pedeapsa lui trebuie transferată în spațiul spiritual de înțelegere al hainei, ca însemnând virtuțile pe care trebuie să le aibă orice om pentru a fi vrednic de banchetul bucuriei veșnice din casa Stăpânului ceresc, Împărăția Sa. Faptul că este luat de pe drum semnifică momentul neașteptat, când schimbi haina pământească cu cea cerească a sărbătorii veșnice și pentru care trebuie să fii mereu pregătit.

De altfel, metafora „îmbrăcării” cu o altă haină, specifică celuilalt tărâm, este accentuată, în mod expres, și de către Sfântul Apostol Pavel. Iată ce spune el corintenilor: „... nu dorim să ne scoatem haina, ci pe deasupra să ne îmbrăcăm cu cealaltă, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghițit de viață” (2 Cor 5, 4). Același Apostol mai spune că Botezul este îmbrăcare în Hristos: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat” (Gal 3, 27); adică, îmbrăcare în moartea și învierea lui Hristos (cf. Rom 6, 3 și următoarele). Cu alte cuvinte, în Botez primim deodată haina noii făpturi, marcată atât de moartea față de păcat, cât și de învierea, cu Hristos, la o nouă viață.

Așadar, există o haină care, odată îmbrăcată, te transpune din efemer în veșnic și din muritor în nemuritor. Trupul firesc va fi îmbrăcat de către Dumnezeu în trup duhovnicesc, iar acesta îl va „absorbi” pe cel dintâi într-un fulgerător proces de transfigurare. Haina, ca semn distinctiv al acestui proces, se îmbracă încă de aici și, din acest moment, ea nu este alta decât virtutea. Virtutea îl transformă pe om dintr-unul vechi într-unul nou; din păcătos în sfânt; din firesc în duhovnicesc; din stricăcios în nestricăcios. La ospățul comuniunii cu Dumnezeu suntem toți chemați, cei care suntem creștini și deveniți prin Botez virtual membri ai casei Sale. Mulți, însă, refuză invitația Lui la comuniune cu El și nesocotesc „haina nunții”.

Găsindu-ne fără această haină, Stăpânul ceresc ne va repudia. Dar, de fapt, pedeapsa ne-am ­dat-o noi înșine când am refuzat să îmbrăcăm „haina nunții”, adică a virtuții. În Apocalipsă 19, 8 ni se explică în ce constă haina de nuntă: „Inul subțire sunt faptele neprihănite ale Sfinților”. Potrivit cărții Profetului Isaia, cel care ne oferă haina de nuntă este chiar Dumnezeu: „El m-a îmbrăcat în hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua izbăvirii” (Is. 61, 10).

Sfântul Ioan Gură de Aur, întrebându-se: „Dar pentru ce mai cercetează cu atenție pe cei poftiți la nuntă?”, răspunde: „Pentru că chemarea și curățirea sunt un har al lui Dumnezeu; dar a rămâne chemat și curat îmbrăcat atârnă de râvna celor care au fost chemați... Ar trebui dar să răsplătim lui Dumnezeu pentru harul ce ni l-a dat și să nu arătăm atâta răutate după ce ne-a cinstit” (Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 795. Un întreg excurs legat de semnificația hainei de nuntă, vezi la același Sfânt Părinte și în aceeași lucrare a sa, pp. 797-799).

Iată așadar de unde decurge responsabilitatea pe care o avem înaintea lui Dumnezeu legată de lipsa hainei de nuntă, adică virtutea.

Îndemnul la a purta această haină zi de zi îl găsim clar exprimat și în cartea Eclesiastul, din Vechiul Testament: „Să fie hainele tale-ntotdeauna albe și untdelemn de pe capul tău să nu lipsească” (9, 8).

Așadar, Pilda „nunții fiului de împărat” leagă strâns tema chemării atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu la comuniune cu El, dătătoare de speranță, de cea a exigenței ultime, exprimată într-o aspră judecată, în cazul în care ea nu a fost urmată.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!