Pleşu: „Parabola funcţionează în textele Mântuitorului precum ploaia“

În Aula "Mihai Eminescu" a Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, ticsită de profesori şi studenţi, prof. univ. dr. Andrei Pleşu a vorbit miercuri, 27 octombrie, despre "Parabolele lui Iisus. O analitică a receptivităţii". Moderată de prof. univ. dr. Ştefan Afloroaie, conferinţa se înscrie în programul sărbătoririi a 150 de ani de la înfiinţarea primei universităţi din România.

Toată lumea ştie că Iisus vorbea deseori în parabole, în pilde, adică în povestioare. La întrebarea de ce folosea acest procedeu în predicile Sale, e simplu de răspuns. Parabolele erau un procedeu didactic şi retoric la îndemână. Ele elucidau un subiect supus dezbaterii prin puterea lor de a exemplifica.

Lucrurile se complică în momentul când Iisus Însuşi răspunde la această întrebare. De ce le vorbea oamenilor în pilde? "Răspunsul lui Iisus este de-a dreptul năucitor, smintitor", spune Andrei Pleşu. "Replica lui Iisus contravine parabolei care ilustra, simplifica, lămurea un pasaj. Iisus răstoarnă folosirea curentă a parabolei. "Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi"". Acesta este răspunsul Domnului la întrebarea "celor doisprezece", aşa cum apare la Evanghelistul Marcu (4, 11, 12).

Avea Iisus oare intenţia explicită ca ceilalţi să nu înţeleagă?

"Trebuie să recunoaşteţi că pentru imaginea pe care o avem noi despre predicaţia hristică acesta e un răspuns tare. S-au găsit teologi care să susţină un scandal teologic; nu seamănă a Iisus, nu seamănă a Evanghelie. Sunt mai multe argumente pentru care această afirmaţie este greu de acceptat. De ce Iisus, predicatorul, Cel atât de iubit de mulţimi, voia să le stopeze unora accesul la informaţie, să discrimineze? Discriminare, pentru că precizează că "vouă vi s-a dat să cunoaşteţi", nu la toţi, la ceilalţi nu. Avea Iisus oare intenţia explicită ca ceilalţi să nu înţeleagă?", se întreabă retoric Andrei Pleşu.

"Puneţi-vă, un pic - dacă nu vi se pare complicat - în situaţia lui Iisus: El vorbeşte în faţa unui public enorm, are de-a face cu o diversitate umană extraordinară. Pentru că nu poate să vorbească pe grupe - El vorbeşte la toată lumea deodată -, trebuie să producă un discurs, trebuie să găsească un procedeu, un dispozitiv care să fie auzit de toată lumea, dar care să provoace în fiecare secţiune a publicului o reacţie adecvată: pe cei disponibili să-i atragă şi mai mult, pe cei indisponibili ori să-i provoace şi să le deschidă gustul ori să-i lase în pace, pe euforici să-i potolească, pe nesimţiţi să-i evite, toate astea cu un singur discurs. Şi Lui I S-a părut că formula optimă pentru a ataca această diversitate de audienţă e parabola. Pentru că parabola e o poveste care pe unii îi lasă indiferenţi, într-unii produce iluminare, pe alţii îi lasă nedumeriţi şi-i aruncă pe gânduri... şi fiecare dintre reacţiile astea sunt posibile în interiorul comunicării parabolei. Parabola e un dispozitiv paradoxal care în acelaşi timp spune şi nu spune, provoacă şi lasă rece, maschează şi dezvăluie, comunică şi nu comunică, e de o invenţie extraordinară. Să manevrezi un asemenea dispozitiv trebuie să ai oarecare talente şi cel mai bine e să fii chiar Fiul lui Dumnezeu", zâmbeşte Pleşu.

"Parabola e soluţia pe care o găseşte Iisus pentru a obţine o receptivitate nuanţată. (...) Parabola e specie a discursului apofatic. Ea defineşte un adevăr spunând doar pe jumătate, nespunând tot, dând doar un impuls, o pornire, o orientare vagă pe care o percepi sau nu. Adică aceeaşi parabolă este pentru unii un punct de plecare, un stimulent, pentru alţii o provocare, pentru alţii o piedică, pentru alţii o indicaţie - pe scurt un obiect echivoc pentru a se adresa tuturor fără să-i smintească", continuă profesorul prelegerea.

"Unui om, dacă îi pui brusc o lumină puternică în faţă, îl orbeşti"

Am putea spune că parabola caracterizează stilul delicat al lui Dumnezeu, atent şi grijuliu la libertatea noastră, pe care nu o ştirbeşte nici chiar cu un cuvânt prin care să Se autopropună. "Pentru că unui om dacă îi pui brusc o lumină puternică în faţă, îl orbeşti", exemplifică Pleşu, care precizează că "parabola vrea să satureze toate formele posibile de comunicare. Şi ar fi pentru ştiinţa comunicării o temă de cercetare: cum se obţine un tip de discurs care să împuşte trei sute de iepuri odată, nu doi. Parabola funcţionează în textele Mântuitorului precum ploaia care cade "şi peste cei buni, şi peste cei răi..", fără discriminare. Parabola nu e însă un limbaj definitiv", adăugând că Mântuitorul o foloseşte cât e în lume, dar îi avertizează că va veni un timp când nu le va mai vorbi astfel.

"Parabola reprezintă un mod de a te raporta la adevăr foarte aparte, care se cultivă mai ales în Orient. Acest mod de a vorbi e uneori mai lămuritor decât orice argument. Parabolele se adresează unui public divers; ele au rostul să acopere şi să dezvăluie în acelaşi timp. Există ceva din natura parabolei în toate discursurile lui Iisus (...) Din parabolă ai să vezi că nu poţi să faci nici o doctrină. Există parabole care spun că fapta e mai importantă decât vorbele, există parabole care spun că e mai importantă contemplativitatea decât activitatea, există parabole care spun că fapta poate fi mai riscantă decât nefapta - necugetată", susţine Andrei Pleşu, care menţionează că "parabola e prima încercare reuşită din istoria culturii europene, prin care s-a obţinut o victorie împotriva ideologiei. La Iisus nu e nici o ideologie. Ce înseamnă să nu articulezi până în detaliu o doctrină? Înseamnă să laşi liberă libertatea exegetică a fiecărui cititor, să stimulezi această libertate, să nu-i pui de la început limite abstracte. Nu există nici un text care să te instige la libertate în asemenea măsură ca textul evanghelic şi la suspendarea oricărei tendinţe de a ideologiza. Ideologia e un fel de birocratizare a gândirii".

Exemplul, ca şi în cazul parabolei, aplică orice teorie, aşa că prof. Andrei Pleşu evocă exemplul acelor catedrale din Evul Mediu care, într-un anumit loc, aveau ascunsă o comoară: "Peste locul unde era comoara era o pictură. Cei care ştiau codul cunoşteau că acea pictură semnalează că dedesubt e o comoară. Ei bine, parabola e o prezenţă de acest tip. Pentru cine e gata să intre, pentru cine are demarajul, ea trimite dincolo de ea, pentru cine nu, e o pictură".