Repere şi idei
Poporului român

Poporului român

Av. Ana Corina Săcrieru, 26 Noiembrie 2017

Şi dacă, de-a lungul ultimelor file de istorie, atitudinea poporului nostru nu a mai fost aceea a păstorului mioritic care a ştiut să dea un răspuns metafizic dureroasei condamnări a istoriei? Dacă, să zicem, s-a întâmplat ceva pe parcurs, poate după trădarea lui Brâncoveanu sau poate, mai aproape, după distrugerea sistematică din timpul comunismului a tot ce avea mai bun acest popor în fiinţa lui? Ori poate pe parcursul uciderii zilnice a 400 de prunci nevinovaţi chiar în trupurile mamelor lor, aşa cum arată statisticile ultimilor ani în România?

Poate a intervenit ceva după o astfel de trădare distrugătoare a înseşi raţiunii de a fi a unui popor în istorie, ceva ... ca o răzgândire a lui Dumnezeu faţă de noi, ca un răspuns al veşniciei faţă de mergerea noastră pe cale, faţă de felul în care ne trăim vremelnicia. Poate de aici începând, atitudinea poporului român în faţa istoriei nu a mai fost cea a păstorului mioritic atât de hristofor în reacţia lui, ci a... oilor risipite de stăpânul „cel năimit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui” şi care „vede lupul venind şi lasă oile şi fuge şi lupul le răpeşte şi le risipeşte” (Ioan 10, 12).

Întrebarea era ipotetică şi toată făptura mea strigă că nu acesta este răspunsul. Că poporul meu nu e turma cea risipită de stăpânul „cel năimit”, ci este, încă, asemeni păstorului care trăieşte plenar în fiinţa lui dimensiunea orizontală şi verticală a lumii, care opune morţii creaţia şi care ştie, în faţa risipirilor veacului din jurul lui, să nască veşnicia în inimă.

Pentru că poporul meu a ştiut să trăiască în istorie cu inima în veşnicie. De aceea pare că a stat la marginea ei. Dar aceasta este doar o părere. El a fost prins în râşniţa timpului fără să fie măcinat tocmai pentru că inima lui era în veşnicie. Şi a ieşit din malaxor sfidând legile fizicii numai pentru că el trăia în metafizic, iar făptura lui era în nevăzut croită.

Poporul meu şi-a cântat durerile mai mult decât le-a rezolvat cu soluţii lumeşti, şi-a plecat capul mai mult decât şi l-a semeţit, s-a întors spre sine mai mult decât a privit peste hotare.

A clădit biserici mai mult decât palate, s-a adăpostit în mănăstiri mai mult decât în tranşee, a făcut copii mai mult decât alianţe, a privit cerul mai mult decât pământul.
Poporul meu a fărâmiţat cosmosul în semne mici pe care şi le-a cusut pe cămaşă, a aşezat troiţe la răspântii, a cântat cele Trei feţe ale lui Dumnezeu în Care a crezut cu toată tăria fiinţei lui, deşi nu Le-a văzut.

Dureros este că în ultimul veac foarte mulţi români nu au mai respirat aerul tras în piept de poporul lor, nu au mai povestit despre jertfa bunicilor şi străbunicilor lor, ci s-au plâns de caracterul înapoiat şi necivilizat al locuitorilor acestui pământ, nu au mai ascultat pe cei mai buni dintre ei, ci i-au ucis sau alungat din ţară, nu au mai făcut copii, ci case şi cariere, nu au mai citit cărţile esenţiale ale acestui popor, ci au introdus în programele şcolare subcultură, nu au mai vrut ca în şcoală copiii să înveţe istoria fascinantă a acestui neam, ci module sofisticate şi abstracte din care lipsesc modelele proprii, nu au mai ştiut dacă drumul pe care merg este al lor sau al altora.
Şi aşa s-a ajuns ca dimensiunea esenţială a apropierii dintre noi să fie astăzi, mai mult decât oricând, dezbinarea. Scindare, divizare, împărţire de idei, păreri, simţiri, atitudini, fapte. Ceea ce nu a reuşit râşniţa istoriei, reuşeşte fratele meu de lângă mine, semenul alături de care trăiesc şi pentru care, da, recunosc, nu ştiu să mă rog din toată inima.

Dacă cea mai înaltă şi neînţeleasă poruncă este iubirea de vrăjmaşi şi dacă pe scara vieţii şi a istoriei unui popor această iubire nu se învaţă decât pe cruce, atunci recunosc că nu ştiu să urc pe crucea acestui neam pentru că nu ştiu să mă rog cu durere în inimă pentru fratele meu român care împarte, dezbină, loveşte în tot ce are mai sfânt acest popor: Biserica, istoria, copiii.

Închizând ochii, am pierdut lumina, transfigurarea ciobanului mioritic şi ne-am rătăcit pe cale, ajungând ca oile risipite de stăpânul „cel năimit”?

În studiul de excepţie, fundamental, „Istoria românilor ca apocatastază”, publicat de profesorul de filosofie şi antropologie ­Gheorghiţă Geană, se încearcă răspunsul la întrebarea „care ar putea fi criteriul suprem de judecare a evenimentelor şi a faptelor din istoria noastră - şi mai veche, şi mai nouă?”. Rămâne ca Dumnezeu să ne judece ca popor pentru toate cele de mai sus, însă mă gândesc că, dacă am închega o punte între noi, atunci poate şi Dumnezeu ar aşeza altfel curgerea noastră în istorie.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!