Foto: Facebook.com/Photo-Historia

Preoți prizonieri în Marele Război

Prof. Dr. Dorin Stănescu, 19 Aprilie 2018

Intrarea României în Marele Război, la 1916, a însemnat angajarea întregii societăți pe drumul spre Marea Unire, un drum care s-a dovedit a fi plin de spini. În acest efort susținut al tuturor românilor, un rol însemnat l-a avut și preoțimea română. Despre contribuția preoților la menținerea moralului societății, despre grija confesorilor față de soldații care și-au riscat viața pentru țară, despre preoții care s-au jertfit pentru țară s-a scris deja. Mai puțin s-a vorbit, însă, despre una dintre dimensiunile suferințelor clericilor implicați în acest uriaș angrenaj al drumului spre Marea Unire, și anume prizonieratul preoților în spațiul german sau bulgar.

Dintre cei 252 de preoți mobilizați în armata română în anul 1916, 19 au fost dați dispăruți, majoritatea fiind, de fapt, făcuți prizonieri de către inamic. Printre ei amintim pe  Vasile Ionescu, Constantin Sădeanu, Lazăr Popescu, Justin Șerbă­nescu, Ilie Roșoga, Emanuel Mărculescu. Cei mai mulți dintre aceștia au fost luați prizonieri în timpul campaniei din 1916, fie la Turtucaia, în septembrie, fie în vremea luptelor din Carpați ori în retragerea din Muntenia din perioada octombrie-noiembrie a aceluiași an. Mărturiile lor au fost publicate în volumul „Preoți în lupta pentru făurirea României Mari”, apărut în anul 2000 și îngrijit de Gh. Nicolescu, Gh. Dobrescu, Andrei Nicolescu.

După întoarcerea din prizonierat a majorității celor care au cunoscut această experiență, oficialii armatei le-au cerut să întocmească rapoarte şi să descrie împrejurările în care au fost făcuți prizonieri, cum a fost experiența prizonieratului și orice alte in­formații utile despre acest subiect, inclusiv despre comportamentul autorităților germane, bulgare sau maghiare, dar și despre cel al altor prizonieri. Așa au rezultat numeroase memorii din care aflăm o sumedenie de informații și detalii despre suferințele prizonierilor. Un bun exemplu în acest sens este memoriul preotului Emanuel Mărculescu de la Regimentul 59 Infanterie.

Mobilizat în vara anului 1916, ca preot militar, Emanuel Mărculescu a căzut prizonier în ziua de 12 octombrie în comuna Vaideeni, județul Gorj. După cum povestește, părintele Mărculescu se întorcea de la biserica satului unde înmormântase doi soldați, dar și un copil mort pentru că se jucase cu o grenadă abandonată de soldați în zonă. A fost înconjurat de soldații germani din Regimentul 22 bavarez și a fost luat prizonier. Transportat la Petro­șani, apoi „expediat” în lagărul pentru prizonieri de la Stralsund din Germania, iar după o scurtă ședere aici, din ianuarie până în martie 1917, a fost trimis în lagărul „Lamsdorf”, unde se aflau 22.000 de prizonieri, majoritatea români.

Tratamentul aplicat de ina­mici a fost unul dur: de la umi­lințe precum tunderea la tratamentul brutal al gardienilor și până la condiții de viețuire inu­mane, -4 grade Celsius era temperatura camerei unde dormeau prizonierii. O altă suferință acută a fost înfometarea, căci rația zilnică de mâncare consta numai din supă de gulii, cartofi, carne de două ori pe săptămână - 100 de grame, pâine făcută din „făină de paie, coajă de copac și ceva făină”. Pe 31 mai 1918, el a fost eliberat, urcat în tren, iar pe 5 iunie a sosit în București, unde a fost întâmpinat de o comisie mixtă româno-germană și după 8 zile a fost lăsat liber.

O experiență similară, dar diferită ca spațiu geografic este cea a preotului Constantin Sădeanu, confesor al Regimentului 74 Infanterie. În raportul său către Ministerul de Război, acesta narează povestea sa: în luptele de la Turtucaia a fost făcut prizonier, în 6 septembrie 1916, alături de o mulțime de soldați și ofițeri români. Drumul spre lagărul pentru prizonieri l-a făcut cu trenul, călătorind în vagoane de marfă până la Sliven. Aici au fost aduși 8.000 de prizonieri români. După ce au fost jefuiți de bunurile personale de către soldații și ofițerii bulgari, românii au fost obligați să presteze muncă pentru inamic. Trimis să lucreze într-o mină de cărbuni, preotul Sădeanu relatează con­di­țiile grele ale de­ten­ției, precaritatea igienei, ali­mentația constând numai în „ciorbă de cartofi necurățați de coajă și murdari”. La sfârșitul lunii mai a anului 1918, preotul și colegii săi de suferință au fost trimiși spre Rusciuc cu destinația România. După încă patru luni, în octombrie, a fost repatriat în România.

Activitatea preotului în lagăr

Privind peste timp, putem afirma că, în linii mari, condițiile de detenție, tratamentul la care au fost supuși prizonierii de război au fost cam aceleași - sigur, există particularitatea că, în spațiul bulgar, cruzimea ina­mi­cului față de români a fost mai mare, foarte multe mărturii vorbind despre desele bătăi aplicate de gardienii bulgari. Însă demn de remarcat este faptul că prizonierii preoți au avut o ținută morală impecabilă, întrucât au menținut vie flacăra speranței și a credinței în cei aflați în nedorita postură de a fi prizonier la inamic.

O mărturie excepțională, cumva sintetică și reprezentativă în acest sens, este cea a preotului V. Ionescu, de la Regimentul 18 Gorj, căzut prizonier la nemți. Spirit activ și sensibil la problemele celor din jur, el este cel care a organizat o școală de alfabetizare pentru soldații români. În rândul lor s-au aflat și numeroși basarabeni care căzuseră prizonieri, luptând în armata rusă, pe care îi ajută inclusiv cu alimente. După cum povestește preotul Ionescu, aceștia au învă­țat să scrie, să citească și au primit o adevărată educație patriotică și națională. Altă activitate a sa, de excepție, a fost aceea că a stăruit pe lângă germani și a obținut permisiunea de a cerceta și îngriji de sufletele românilor aflați în alte lagăre. El îi îmbărbătează pe prizonierii români, le transmite mesajul cre­din­ței, al curajului, dar se preocupă și de îmbunătățirea condi­țiilor de viață ale acestora.

„Cu toate că am fost prizonier, mulți au scăpat cu viață grație demersurilor făcute de mine pe lângă administrațiile lagărului”, scrie în memoriul său preotul Ionescu. De aceea, unul dintre prizonieri exclamă: „Frați robi, dacă ar veni părintele, ne-ar da nemții și cozonaci!” Iar această afirmație era urmare a schimbării de atitudine a germanilor față de prizonierii români, după vizita preotului Ionescu. Așadar, nu este de neglijat nici faptul că, de multe ori, preotul mediază între autori­tăți și prizonieri, dar și între inerentele conflicte dintre prizonieri.

Cu siguranță, condiția de prizonier nu este una fericită. Ne-o mărturisește, peste timp, preotul Ionescu, pentru ca generațiile viitoare să afle despre suferința celor care au clădit România Mare: „A fost o nenorocire să cad prizonier, să fie tuturor cunoscut. Nici n-aș blestema pe nimeni să ajungă a suferi în viață ce am suferit eu”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu
Articole asemanatoare
Momentan nu exista articole asemanatoare!

Arhivă ediții

Contactează-ne!