An omagial
Preoții care au rostit „Cel dintâi Amin”  al Marii Uniri

Preoții care au rostit „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri

Dumitru Manolache, 02 Decembrie 2018

În zorii duminicii de 1 Decembrie 1918, înainte de a fi citită public Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia, s-au ținut slujbe oficiale concomitent în două locașuri de cult: una în Biserica ortodoxă „Sfânta Treime”, Maieri I, din orașul Unirii, și cealaltă în biserica greco-catolică din apropiere, Maieri II. Pentru că la Sfânta Liturghie din biserica ortodoxă, săvârșită de Episcopul Ioan Ignatie Papp de Arad, nu sosiseră la acel ceas cântăreții, s-au așezat în strană câțiva preoți care aveau să dea răspunsurile liturgice. Ei sunt cei care au rostit „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri.

Manuscrise, documente de familie, simple relatări, dar încărcate de adânci semnificații istorice, fotografii și scrisori mai puțin cunoscute publicului larg scot în evidență episoade inedite care completează tabloul mărețului eveniment înfăptuit la Alba Iulia. Ele vorbesc despre entuziasmul participanților, adâncul lor sentiment patriotic, atașamentul față de Biserică și credința creștină și, nu în ultimul rând, despre bucuria de a fi părtași la cel mai înălțător moment al națiunii române, în pofida nenumăratelor opreliști din partea autorităților maghiare. Printre ei s-a aflat și un grup de 239 unioniști bihoreni, dintre care 131 delegați la actul istoric. Din acest grup au făcut parte și învățătorul și preotul Gheorghe Bordașiu din Săbolciu, preotul Nicolae Malița din aceeași localitate și preotul Gavril Iovan din Surduc. Primii doi, împreună cu „vlădica” de Caransebeș, Miron Cristea, sunt cei care au rostit „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri.

În drum spre Alba Iulia

Drumul lor spre Alba Iulia nu a fost lipsit de grele încercări, așa cum reiese din documentarele doamnei dr. Cristina Liana Pușcaș, publicate de Asociația Urmașilor Marii Uniri, sau din cărțile semnate de părintele profesor Nicolae Bordașiu, fiul lui Gheorghe Bordașiu, Ioan Mircea Ghitea, preotul Alexandru Dulca, istoricul orădean Viorel Faur și alții.

În acele zile, Gheorghe Bordașiu, Nicolae Malița, Pavel Malița, Iosif Tărăru, Aurel Matei și Vasile Broinaș, din localitățile Săbolciu și Săcădat, au luat calea munților mergând spre cetatea lui Mihai Viteazul. Preotul Nicolae Malița avea asupra sa „cre­denționalul”, adică acreditarea, semnat de Aurel Lazăr, conducătorul delegației, la data de 27 noiembrie 1918. Despre unii dintre ei nu se știe cum au ajuns în orașul Unirii, dar cei care au mers cu trenurile au suportat frigul, pentru că geamurile fuseseră sparte, au stat prin gări ceasuri întregi „trași” pe linii laterale de auto­ritățile maghiare, sub ame­nințarea că trenurile vor fi deraiate sau că vor fi întâmpinați prin gări cu împușcături. De altfel, îna­inte de 1 decembrie, agenții guvernului comunist de la Budapesta cutreieraseră cu mașinile satele românești din Ardeal sfătuindu-i pe oameni să nu asculte de „domnii români” și să se împotrivească Unirii. Tot în acea perioadă, proaspăt întors de pe front, Pavel Malița, tatăl academicianului și diplomatului Mircea Malița, mai fusese la Alba Iulia, ca trimis de încredere al lui Aurel Lazăr, cu un „teanc de hârtii”, sfătuit să fie „prudent și cu atenție, ferindu-te de furturi și pro­vocări”. Ele conțineau semnăturile bihorenilor care susțineau Unirea.

În zorii zilei de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia pământul era albit de prima zăpadă căzută în acea iarnă. „Întregul platou Horea părea un ocean presărat cu zeci de insule de mase compacte de români care, în vremea friguroasă, băteau cu piciorul pe loc să se încălzească până la sosirea vestitorilor cu hotărârea din sala Adunării Naționale”, își amintea Teodor Neș, fiul unui țăran sărac din Mădăraș, abia întors de pe front și numit comandant al Gărzii Naționale din Tinca.

Liturghia din zori

Cei porniți din Săbolciu și Săcădat au ajuns la Alba Iulia în seara zilei de 30 noiembrie 1918. „Era o admirabilă organizare. Fiecare sosit la adunare era primit de o delegație și încartiruit. Eu și părintele Malița am primit o cameră din centrul orașului. După așezare, eram nerăbdători, dornici a vedea și a ști. Am ieșit în oraș. Lume și lume cu cocarde tricolore. Ochii tuturor erau ațintiți spre detașamentele de moți ce veneau organizați militărește, cu ofițeri călare în fruntea detașamentelor. Cu arma pe umăr și cu desagii plini de gloanțe, pășeau maiestuos urmașii lui Horea și ai lui Iancu. Da! Sub ocrotirea armatei de moți s-a ținut Adunarea de la Alba Iulia”, avea să scrie preotul Gheorghe Bordașiu în însemnările din „Cronica satului și a parohiei Săbolciu”, datată 1 septembrie 1978.

A doua zi, în zori, a pornit spre biserică, unde, în timpul Sfintei Liturghii, avea să rostească, alături de alți preoți ortodocși, „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri. Iată cum relatează părintele Gheorghe Bordașiu acest episod mai puțin cunoscut: „În zorii zilei de 1 Decembrie pământul era albit de prima zăpadă din anul 1918. Și cerul binecuvântase această zi. Plin de neastâmpăr, dis-de-dimineață, am alergat spre biserica ortodoxă. Cum preoții nu aveau cântăreți, căci nu sosiseră încă, ne-am așezat noi în strană, alături de mine stătea și Vlădica de Caransebeș, dr. Miron E. Cristea. La Liturghie a slujit numai Ioan Papp de Arad”.

Vânați pentru curajul lor

Acești apostoli ai Unirii, cum au fost numiți, odată reveniți în satele lor, au „propovăduit” ­neamului „minunea” de la Alba Iulia: formarea statului național român.

„La întoarcerea spre casă, noi, bihorenii, ajunși în gara Oradea, ne-am încolonat și, în marș, spre centru, până în dreptul Teatrului, am intonat cântece și marșuri românești. Lumea ungurească se uita buimăcită. Așa în acordurile «Pe-al nostru steag» ne-am împrăștiat. Cum noi, cei din apropierea Orăzii, n-aveam alte mijloace, în noapte am pornit, pe jos, spre casă. (...) Cu bucurie în suflet am vestit apoi consătenilor noștri vestea cea mare și așteptam înfăptuirea ei”, povestește părintele Gheorghe Bordașiu, cel care în 1919 a ars steagul unguresc. Ajunși în sat însă, acești unioniști au fost vânați de trupele secuilor lui Verbonczy și ale bolșevicilor lui Bela Kun, trecuți pe listele negre ale acestora, fiind nevoiți să fugă de acasă sau să stea ascunși prin păduri, așteptând intrarea armatei române, care avea să se petreacă însă abia în prima zi de Paști a anului următor.

După cedarea Ardealului, părintele Gheorghe Bordașiu a fost căutat de unguri, care doreau să-i „pună pe băț pielea la popa cel tânăr”, adică să-l omoare. Dar a fost prevenit de paznicul satului, Florian Petruț, și, după ce a stat ascuns prin tufișurile Crișului, ajutat „de un țigan cumsecade, poreclit «Orbul»”, a trecut râul ajungând în satul Borșa, rămas României, fiind găzduit de Teodor Malița, fratele părintelui Nicolae Malița.

Părintelui Bordașiu i se săpase de către hortyști o groapă la marginea Crișului. Părintele Nicolae Malița a fost pus să-și sape propria groapă, lângă biserica din Săbolciu, unde aproape zilnic era dus și amenințat că va fi împușcat dacă nu spune unde sunt ascunse armele sătenilor. Pe data de 16 aprilie 1930, regele Mihai îi acordă acestuia Ordinul „Coroana României” în grad de ofițer.

În memoria luptătorilor unioniști din satul Săbolciu, care au rostit în zorii zilei de 1 Decembrie 1918 „Cel dintâi Amin” al Marii Uniri, părintele profesor Nicolae Bordașiu, fiul preotului Gheorghe Bordașiu, a ridicat acolo, în septembrie 2018, un monument.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!