Memoria Bisericii
Preotul Gheorghe Zemora din Vulcan, Hunedoara, sub persecuţia comunistă

Preotul Gheorghe Zemora din Vulcan, Hunedoara, sub persecuţia comunistă

Adrian Nicolae Petcu, 05 Decembrie 2016

S-a născut la 25 februarie 1901, în satul Sebeşel, din localitatea Săsciori, judeţul Alba. După şcoala primară şi gimnazială din Alba Iulia, tânărul Zemora a urmat Şcoala Normală din Sibiu. Între 1920 şi 1921 este învăţător în Sibiu, pentru ca mai apoi să urmeze Institutul teologic-pedagogic din acelaşi oraş. În 1925 a primit darul preoţiei. În august 1929 ajunge să slujească la Parohia Vulcan I, în biserica ridicată de fostul paroh şi viitorul Mitropolit al Moldovei Sebastian Rusan. De numele preotului Zemora se leagă construirea şcolii din cartierul Dealu Babii din Vulcan.

În 31 decembrie 1947 a fost reţinut de Siguranţă „în cadrul măsurilor generale de triere”. În urma intervenţiei Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului la ministrul afacerilor interne Teohar Georgescu, în data de 3 februarie 1948 părintele a fost eliberat. După interzicerea disciplinei religie în şcoală, ca fost profesor, preotul Zemora a ţinut ore de catehizare cu elevii în fiecare duminică după-amiaza în biserică şi a format un cor bisericesc cu aceştia. Astfel de gesturi au atras inevitabil atenţia autorităţilor comuniste, care i-au interzis preotului să le continue. Mai apoi, în octombrie 1949 organele de Miliţie l-au oprit să-şi mai exercite activitatea pastorală intensă şi să mai primească produse de la credincioşi, în locul venitului de epitrahil ce se cuvenea parohiei. În această perioadă era etichetat drept „element duşmănos clasei muncitoare”.

Pentru că avea priză în rândurile credincioşilor într-o zonă majoritar muncitorească, atunci autorităţile comuniste au trecut la compromiterea lui. Începând cu luna mai 1950, timp de câteva câteva luni au fost interogaţi mai mulţi evrei, foşti ilegalişti comunişti şi membri ai Comitetului Democratic Evreiesc (organizaţie satelit a PMR) care în declaraţiile lor, asemănătoare în conţinut şi limbaj, susţineau că în timpul rebeliunii legionare preotul Zemora ar fi pus beciul casei sale la dispoziţie pentru ca ei să fie anchetaţi de către legionari. Din numeroasele documente întocmite de Securitate în această anchetă nu se regăseşte nici o declaraţie a preotului Zemora, dar nici intenţia anchetatorilor pentru trimiterea lui în justiţie, aşa cum se întâmpla în multe cazuri din acea vreme. În schimb, în urma ordinului ministrului adjunct al afacerilor interne, Marin Jianu, în noaptea de 22 spre 23 martie 1951 părintele Zemora, împreună cu fiica cea mică, a fost mutat în domiciliu obligatoriu în localitatea Mănăstirea, din judeţul Călăraşi. Motivul a fost că, între 1939 şi 1941, ar fi „desfăşurat o intensă activitate legionară şi făcea parte din cuibul secret al intelectualilor”, cu menţiunea că la dosar nu se regăsesc documente în acest sens. Ulterior, situaţia sa juridică s-a reglementat prin Decizia MAI nr. 200/1951. În timpul acesta, soţia îi era bolnavă şi internată în spitalul din Vulcan. După externare, soţia preotului Zemora a fost scoasă din casa parohială, pentru ca spaţiul să fie oferit unor familii de fideli ai partidului.

La Mănăstirea, părintele a fost angajat ca paznic la GAS-ul „Alexandru Sahia”. Pentru mutarea lui cu domiciliul de la Mănăstirea la Cluj, la fiica lui cea mare, a intervenit Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei la Petru Groza, însă fără succes. În această situaţie, părintele Zemora trimite un memoriu Episcopului Andrei Magieru, care la rândul său îl înaintează Patriarhului Justinian Marina cu rugămintea de a interveni la forurile competente. La 5 mai 1951, patriarhul român trimite memoriul mai departe la Ministerul Afacerilor Interne cu solicitarea rezolvării situaţiei părintelui Zemora. Deoarece nu primise nici un răspuns, după două săptămâni Patriarhul Justinian trimite o nouă solicitare. Nici de această dată, Ministerul Afacerilor Interne nu răspunde, la 12 septembrie 1951 lucrarea fiind clasată. Părintele Zemora solicita Ministerului Afacerilor Interne să fie mutat din Vulcan la Cluj, la fiica cea mare, iar Episcopul Andrei Magieru să fie transferat cu slujirea în altă parohie din Episcopia Aradului sau Arhiepiscopia Sibiului. Toate încercările sale s-au lovit de refuzul celor din MAI. La 15 iunie 1954 înaintează o petiţie către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, prin care solicita ridicarea restricţiilor domiciliare. I se respinge, deoarece în referatul întocmit de Securitate se arăta: „Nu suntem de acord, deoarece este duşman al regimului nostru şi în caz de reîntoarcerea lui, fiindcă avea influenţă asupra credincioşilor, şi în prezent ar putea desfăşura activitate propagandistică nefavorabilă”.

Abia în urma intervenţiei din 7 aprilie 1955 a Patriarhului Justinian, prin Decizia nr. 5642 din 20 aprilie 1955, MAI a ridicat restricţiile domiciliare ale părintelui Zemora. Ulterior, acesta va ajunge slujitor la Parohia Nevoeş, din localitatea hunedoreană Buceş. 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!