Prinţesa uitată din viaţa marelui Enescu

Ion Mitican, 16 Iunie 2008

Sâmbăta trecută (7 iunie 2008) aflându-mă în Bucureşti, la Târgul internaţional de carte, după vizitarea expoziţiei găsind la poartă un microbuz cu doi tineri amabili şi zâmbitori: un băiat-şofer şi o fată-ghid ce pofteau vizitatorii la scurte tururi de oras cu preţuri modice de taxi, înregistrate pe contor, n-am stat pe gânduri. Mai mulţi vizitatori ne-am urcat în maşină, lăsându-ne la voia celor doi tineri, şi nu ne-a părut rău. Parcurgând frumoasa şosea a expoziţiilor, bogatul bulevard Magheru, străvechea Cale a Mogoşoaiei (azi, Calea Victoriei), am văzut sediul Guvernului, Teatrul Naţional, Ateneul, Palatul Regal, Muzeul Municipal, Curtea Veche, faimosul Palat al Parlamentului şi alte locuri bucureştene însemnate.

După vreo oră de hoinăreală, cam grăbită, ce-i drept, dar interesantă şi însoţită de o sumedenie de informaţii şi legende povestite în şuvoi de Laura, ghidul nostru, şi completate de Mircea, şoferul, care ne anunţa din când în când şi cât arată contorul, ne-au lăsat pe unde am dorit fiecare, dânşii întorcându-se să mai fericească un grup.

(mitiioan@yahoo.com; http://mitican.romblog.ro/)

Aflându-ne pe Calea Victoriei, am rămas la numărul 141 în faţa porţii unui imens grilaj din fier forjat, operă preţioasă a feroneriei bătrâneşti, dincolo de care se află, parcă în altă lume, Muzeul Naţional „George Enescu“ din incinta fostului Palat Cantacuzino.

Ţineam de mult să vizitez „Olimpul“ muzicii româneşti şi să păşesc prin celebrele încăperi care au auzit acordurile tulburătoarelor Rapsodii Române, împreună cu alte lieduri şi simfonii, interpretate sau chiar create sub vraja zidurilor cantacuzineşti de virtuosul compozitor George Enescu.

O carte plină de istorie

Aveam şi alt motiv. Nu demult, în librării, a apărut bogatul volum ilustrat cu titlul romantic „Umbre şi lumini - Amintirile unei prinţese moldave“, traducere din limba franceză de Elena Botez, cu un cuvânt înainte scris de Oana Orlea (Mărioara Cantacuzino), nepoata principesei, cu o cuprinzătoare prefaţă şi un tabel cronologic semnate de profesorul şi cercetătorul C. Th. Ciobanu, căruia i-a dat lumina tiparului Editura Aristarc din Oneşti.

Autoarea Maria Cantacuzino-Enescu, numită şi Măruca, a închinat Palatului Muzicii duioase pagini cu multe amintiri şi tulburătoare retrăiri, fiind departe de ţară, la Paris, în exil.

Se născuse la 17 iulie 1879 în Tescani, Bacău, ca fiică a juristului Dumitru Rosetti-Tescanu, fiul lui Costache Rosetti Tescanu, boier luminist, participant la întrunirile Divanul Ad-Hoc şi devotat susţinător al marilor reforme sociale în ţările româneşti.

Dumitru îşi făcuse studiile la Laussane şi Paris, de unde venise cu un doctorat în drept şi o licenţă în filosofie, împlinind apoi diferite funcţii ca jurist, om politic, prefect, deputat, fiind animat de idei filosofice progresiste ca şi bunul său amic Vasile Conta. Mama, Alice, femeie cultă, instruită la Stuttgart, venea din străvechea familie Jora, fiind fiica lui Al. Jora şi a Smarandei Rosetti-Pribeşti.

Înfăţişând trăirile autoarei şi cele povestite de mama sau bunica, volumul „Umbre şi lumini“ poate fi socotit ca o „carte aproape fundamentală“ de istorie românească sau sursă de informaţii pentru cercetătorul evoluţiei societăţii româneşti, având marele merit de a scoate la iveală sumedenie de întâmplări, fapte, portrete şi figuri istorice puţin cunoscute din anii 1850-1953. În paginile sale se întâlnesc, de asemenea, bogate imagini din Tescanii copilăriei, din Bacău şi din oraşul Iaşi, unde autoarea venea cu mama Alice.

Rosetteştii aveau legături de rudenie în fosta capitală a Moldovei şi prin alte aşezări districtuale cu familiile Rosetti Roznovanu, Rosetti Pribeşti, Jora, Moruzzi, Negri şi Cantacuzino - un văr fiind Matei Cantacuzino, cunoscutul profesor de Drept al Universităţii ieşene şi nepotul omonimei Maria Cantacuzino de la Paris.

La Iaşi, autoarea a trăit şi cei doi ani ai Primului Război Mondial (1916-1918), locuind o vreme în casa de pe strada Buna Vestire, a unui frate al bunicului Jora, iar apoi la vila lui Mihail Kogălniceanu din Copou, cumpărată mai târziu de Mihail Sadoveanu.

Prima căsătorie

Ajungând la vremea măritişului, în anul 1898, când avea vreo 19 ani, Maria s-a căsătorit cu prinţul Mihai Cantacuzino, tânăr fin cu studii de litere şi drept la Paris, fiul celebrului politician conservator de la începutul secolului trecut, primar al capitalei, prim-ministru şi deputat Gheorghe Gr. Cantacuzino poreclit Nababul, datorită vestitei sale bogăţii.

După căsătorie, tânăra prinţesă Maruca, cultă, vorbitoare de engleză şi franceză, locui cu soţul la Floreşti, unde familia avea moşia şi un conac bogat, la reşedinţa cantacuzinilor din Bucureşti şi în cochetul palat din Calea Victoriei construit între anii 1900-1903 de tata-socru, proiectant fiind celebrul arhitect I. D. Berindei (autorul de mai târziu al Palatului Culturii din Iaşi).

Somptuos, în stilul baroc şi Art Nouveau, cu intrarea străjuită de doi lei aşezaţi lângă treptele de marmură sub scoica copertinei, cu coloane de marmură roz, interioarele pictate de artiştii Nicolae Isidor Vermont, Arthur Verona, G. Mirea şi Costin Petrescu şi înzestrate cu sculpturi ale celebrilor artişti Fr. Storck şi Emil W. Becker, avea şi un salon muzical dominat de strălucitorul pian cu coadă, în jurul căruia se rânduiau scaunele în formă de liră pe care se aşezau însemnate personalităţi ale capitalei.

În odăile luxosului palat, gazdă a unor serate, baluri, audiţii muzicale sau concerte prestigioase, tânăra soţie cunoştea o sumedenie de personalităţi din lumea artistică şi politică a României, devenind prietenă apropiată şi a principesei Maria, viitoarea regină.

Viaţa cuplului nu urma însă un curs fericit căci, într-o zi de februarie 1905, Maruca, observând relaţii nefireşti între sora sa mai mică Nelly şi soţ, se despărţea de acesta, acceptând să rămână mai departe împreună, formal, pentru a evita tulburări în familie şi în viaţa celor doi copii. Locuiau sub acelaşi acoperământ, având fiecare libertatea să-şi trăiască viaţa după voinţă.

Întâlnirea cu George Enescu

Prin 1907, Maruca îl cunoştea la Sinaia pe George Enescu (1881-1955), compozitor, violonist, pianist. Cei doi tineri s-au împrietenit rămânând apropiaţi, prinţesa invitându-l să concerteze în fastuosul palat din Calea Victoriei. Aici, Enescu prezenta, în noiembrie 1922, primele acorduri din monumentala operă „Oedip“, compusă între anii 1921-1931 şi dedicată la terminare prinţesei Maria Rosetti Tescanu.

Mihai Cantacuzino, pierzându-se într-un tragic accident de automobil (august 1928), Palatul lăsat de părinte feciorului rămânea Marucăi. După o vâlvătaie aprinsă de mai tânărul profesor şi filosof Nae Ionescu (1890-1940) în sufletul prinţesei (eroul avea vreo 38 de ani, iar eroina cam 49), Maruca, grav tulburată şi suferindă, era internată la un sanatoriu din Viena, însănătoşindu-se sub îngrijirea devotatului prieten George Enescu, chemat de la Paris.

Fericită, îl însoţea pe compozitor la premiera parisiană a operei „Oedip“, iar în martie 1936, voiajau prin America şi Franţa şi se odihneau la Tescani - locul iubit de inspiraţie şi creaţie al muzicianului. În decembrie 1937 se căsătoreau.

Au rămas la Bucureşti în timpul anilor întunecaţi ai războiului dintre 1941-1944, compozitorul participând la multiple activităţi, au vizitat apoi împreună Moscova în anul 1946, unde Enescu a avut concerte, au plecat apoi în America la alte manifestări muzicale şi s-au retras la Paris. Acolo, compozitorul şi-a scris memoriile, continuându-şi opera şi predând cursuri în America şi Italia, necăjit însă de avatarurile senectuţii şi de o nemiloasă boală ce-i chinuia trupul, în ultimul an prinzându-şi mâna stângă.

Marele compozitor, violonist talentat, pedagog emerit - sub îndrumarea căruia s-au format sumedenie de artişti (precum Dinu Lipatti, Yehudi Menuhin, Ida Heandel), dirijor şi remarcabil interpret al creaţiilor lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner a murit în noaptea de 3 spre 4 mai 1955. Abia împlinea 74 de ani.

A fost înhumat în celebrul cimitir parizian „Pere Lachaise“ unde dorm în comuniune Honoré de Balzac, Oscar Wilde, Alphonse Daudet, Frédéric Chopin, Georges Bizet, Moličre, La Fontaine, Marcel Proust Sarah Bernhardt, Yves Montand, româncele Ana de Noailles (Brâncoveanu) şi Elvira Popescu.

Maruca a donat statului domeniul de la Tescani şi Palatul de pe Calea Victoriei

Împreună cu Maruca, prin 1947, donase statului vila „Luminiş“ din Sinaia şi domeniul Tescanilor, destinându-le vieţii culturale. După moartea soţului, în anul 1955, Maruca a făcut donaţie statului (întărită prin 1967) şi Palatul Cantacuzino, sortindu-l unui muzeu dedicat memoriei virtuosului artist George Enescu, membru al Academiei Române şi membru corespondent al Academiei Franceze.

În ultimii lor ani bucureşteni nici nu-l locuiseră, lăsându-l pentru utilizări guvernamentale. Fiind unul dintre cele mai de seamă palate ale capitalei, a adăpostit tratative diplomatice, în sala bibliotecii semnându-se Pacea de la Bucureşti din 1913, ce încheia Războiului balcanic, soţii stând în casa de serviciu din spatele Palatului, auster amenajată, unde fiecare ocupa câte o odaie simplă.

Înfiinţat în anul 1956, Muzeul „George Enescu“ din Calea Victoriei nr. 141 păstrează obiecte personale ale compozitorului, manuscrise, viori, mobilierul, biblioteca, tablourile, gravuri, scrisori, programe, cronici, fotografii, documente, instrumente muzicale, fracul şi costumul de academician, ochelari, partituri, diplome şi medalii, printre care şi cea a Legiunii Franceze de Onoare, toate rânduite pe etape ale vieţii.

Bogatei colecţii aparţin şi cele două viori celebre cu care violonistul şi-a împărţit viaţa: una Stradivarius („soprana lejera“) şi alta Guarnieri („mezzo-soprana dramatica“), dăruite de Maruca statului român. (Ultima a fost construită în anul 1731 de Giuseppe del Gesu-Guarnierius din Cremona şi cumpărată de Enescu cu fondurile muncii sale, valorând astăzi milioane de euro).

Maruca se stinge în 1968

Mutată în Elveţia după moartea soţului, la 22 decembrie 1968, Maruca pleca şi dânsa în lumea cealaltă, abia în 1972, fiind adusă lângă soţ în cimitirul „Pere Lachaise“.

Purtând aceste informaţii în minte, am păşit în încăperile fastuosului muzeu cercetând pios mulţimea relicvelor atinse de mâinile compozitorului, şi ele copiate într-un mulaj. Înainte de a pleca, am mers şi-n locuinţa din spatele Palatului, numită Casa Memorială „George Enescu“, făcând câţiva paşi la intrarea iatacului cu scunda sofa pe care îşi astâmpăra neodihna George Enescu şi privind din uşă budoarul Marucăi cu relicvele tinereţii şi un divan bătrânesc.

Părăsite parcă ieri, toate aşteaptă, neschimbate, întoarcerea stăpânilor.

Luând din fugă un taxi, am prins trenul de Iaşi şi m-am întors acasă cu gândul să mai umblu prin Bucureşti. Iar în altă zi să ajung la Centrul de Cultură „Rosetti Tescanu-George Enescu“. Nu e departe, la vreo 37 km de Bacău, în comuna Tescani, lângă Moineşti.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!