Interviu
Puterea credinței în mâna unui medic dibaci

Puterea credinței în mâna unui medic dibaci

Augustin Păunoiu, 20 Septembrie 2015

Viața unui medic obișnuit din România se împarte între spital și familia sa. Pentru doctorul Ștefan Mindea, specialistul în neurochirurgie care a renunțat la SUA pentru a profesa în țara unde s-a născut, viața înseamnă și slujirea Bisericii ca diacon. Aproape de oameni, aproape de Dumnezeu, doctorul Mindea este întotdeauna persoana reconfortantă, profesionistul care-ți dă încredere și curaj. Am simțit-o atât în sala de operații, dar și în afara ei,
când am stat de vorbă cu domnia sa.


Cât de mult contează în viața unui tânăr modelele?

Pentru formarea unui tânăr modelul contează foarte mult. Tinerii sunt precum copiii mici. Vedem un copil, el este foarte prietenos, poate să se joace cu un alt copil pe care nici nu-l cunoaște. E suficient ca ei să fie împreună. Nu se uită că unul este bogat, celălalt e sărac, unul e român, altul e chinez. Ei sunt curați și nu gândesc rău. Așa sunt și tinerii. Ei sunt într-o formare continuă. Se uită în stânga, în dreapta, să caute modele, chiar inconștient. Eu am încercat pe cât posibil să fiu model stu­denților mei, exact cum aș fi pentru copiii mei. M-am străduit să nu fac ceva care nu s-ar cuveni din partea unui medic. Vă dau un mic exemplu. E foarte ușor să te cerți cu un coleg. E ușor să te cerți cu cineva care ți-e potriv­nic. Dar luptând împotriva gândurilor de răzvrătire, ajungi să accepți părerea lui, oricare ar fi ea. Apoi, este important să ai răbdare în orice situație, să-ți păstrezi calmul. Tinerii te urmăresc și e foarte important să-ți dai seama că printr-un singur gest poți să le marchezi întreaga viață.

Cum decurge o zi obișnui­tă din viața neurochirurgului Ștefan Mindea?


Ziua mea începe cu pravila, încerc să-mi respect canonul de rugăciune. Uneori, dacă mă trezesc mai târziu fiindcă am fost obosit, îmi fac rugăciunile în drum spre serviciu. Apoi la spital, timp de 20-30 de minute, trebuie să fiu singur ca să mă pot gândi doar la cazurile din ziua respectivă. Las atunci deoparte lucrurile administrative, pentru că vreau să am atenția îndreptată maxim asupra pacienților pe care-i voi opera sau îi voi trata în acea zi. În timpul consultații­lor și operațiilor, mă lupt cât mai mult să ofer pacientului siguran­ță, să nu simtă doar că stă în­tr-un spital, ci că cineva se ocupă de el în mod deosebit. Atunci când ai o boală, mai ales dacă nu ești medic, există o temere în legătură cu afecțiunea ta. Eu ca­ut să ușurez aceste emoții ale pacientului. În sala de operații îmi place să fiu concentrat, dar moderat. Încerc să-mi păstrez calmul pentru colegii mei pentru a nu tensiona: anestezistul, rezidentul, asistenta și întreaga echipă. Toate acestea le fac pentru a mă bucura la sfârșitul zilei de familie, de copii, de soție. Avem cinci copii și în orice
situ­a­ție, fie că mi-a fost mai greu sau mai ușor în ziua respectivă, mă bucur de ei. E o binecuvântare să vin acasă la soția și copiii mei. Cinăm împreună, după care facem rugăciunile de seară împreună. Așa se încheie o zi pentru care dăm slavă lui Dumnezeu că s-a încheiat cu bine.

Prezervarea sănătății este și o chestiune de educație. Se face aceasta în școala românească de medicină? Există educație pentru sănătate în România? Cum stăteau lucrurile în Statele Unite în această privință?


Dacă se face sau nu educație pentru menținerea sănătății în facultățile din România, nu aș putea să vă spun, pentru că nu am terminat Medicina în România. Dar vă pot spune că în SUA este foarte prezentă această edu­cație. Oamenii sunt atenți la ce mănâncă și la nivelul lor de activitate. Vreau totuși să subliniez că nu toți americanii sunt la fel de conștienți. În California, de exemplu, se pune un mare accent pe educație, mișcare, într-un cuvânt: sănătate. Foarte mulți tineri, mai ales din facultăți, fac sport, aleargă, merg cu bicicleta; duc o viață activă. Efortul fizic este sănătos și necesar pentru corpul uman. Suntem datori să ne îngrijim de sănătatea noastră, care este un dar ce trebuie păstrat. Important este să nu exage­răm, să nu devenim obsedați de sport, dar nici să neglijăm sănătatea noastră. În zilele noastre se vede cum tabletele, telefoanele inteligente și calculatoarele au o in­flu­ență negativă asupra so­cietății, mai ales asupra copiilor, deprivându-i de activitatea fizică.

Ar putea Biserica să se implice mai mult pe această latură, a educației pentru sănătate?


Cred că Biserica ar putea face acest lucru. Dar mai important este ca ea să sprijine oamenii în lupta lor duhovnicească pe care o au de dus în fiecare zi. Știm de la Sfinții Părinți despre războiul nevăzut al gândurilor. Un om trebu­ie să fie permanent atent la gândurile pe care le are. Biserica are o datorie în a propovădui și a veghea mai întâi de toate la sănăta­tea spirituală a fiilor ei. Aceasta este misiunea ei de căpătâi.

Ce anume predispune la credință sufletul unui medic? Minunata alcătuire a organismului uman sau faptul că de multe ori vă întâlniți cu oameni aflați la granița dintre viață și moarte?


Cred că un medic trece prin anumite etape până ajunge la capacitatea de a îngriji pacienții săi. Când am studiat fiziologia, mai ales obstetrica, am rămas absolut șocat cât de precis este întregul proces prin care trece mama atunci când este însărcinată, cum crește bebelușul. Ca de exemplu, faptul că fătul are o moleculă de hemoglobină diferită de cea a mamei care duce oxigenul la țesuturi, la mușchi, la creier, la organele vitale. Această hemoglobină are o afinitate de o sută de ori mai mare pentru oxigen. E remarcabil că doar bebe­lușul are această hemoglobină. Când suntem adulți, acest tip de hemoglobină nu se mai produce. Rămâi impresionat de precizia și perfecțiunea cu care Dumnezeu a proiectat ființa umană. E nevoie de high engineering ca să creezi o astfel de moleculă de hemoglobină care să nu intre în concurență cu cea a mamei. Dacă ar avea aceeași moleculă, mama, fiind mai puternică, ar trage mai mult oxigen, iar copilul ar rămâne în deficiență și nu ar supravie­țui. Însă nu așa se întâmplă.
Pe parcursul studiului medicinei, atunci când ajungi să te întâlnești cu oameni bolnavi, într-adevăr, vezi lucrurile altfel. Începi să înțelegi că boala are un scop în viața pacientului. De multe ori nu-ți dai seama inițial, dar când stai de vorbă cu pacientul, observi că boala reprezintă o atenționare menită să schimbe ceva în viața lui. Un mic exemplu. Am avut un pacient în SUA, un om de afaceri cu resurse financiare nelimitate. Cu toate acestea, își trăia viața cu un zbucium referitor la existența lui Dumnezeu. Am încercat să-i ofer un exemplu. Dar el mi-a răspuns astfel: „Domnule doctor, cu tot respectul, mi-ați spus că există Dumnezeu, că va fi o judecată pentru toți oamenii. Dar dacă după ce voi muri nu va fi așa cum mi-ați spus?”
„Atunci, nu veți avea nici o problemă, i-am zis eu. Va fi așa cum ați crezut dumneavoastră. Însă, dacă ajungeți la judecată și nu veți fi crezut în ea, ce o să mai puteți face atunci?” Din nefericire, nu am ajuns la nici un rezultat cu el pe linia asta. Dânsul nu era convins de ceea ce îi spusesem. Avea un copil, o fată pe care o iubea ca pe ochii din cap. Atunci l-am întrebat așa: „Dacă mâine fata dumneavoastră v-ar suna și v-ar spune: «Tată, nu mai vreau să am de-a face cu tine. Nu vreau să te mai recunosc ca tată al meu. Nu vreau să te aud, nu vreau să îți scriu. Vreau să rup orice legătură cu tine. Nu te mai consider tatăl meu». Cum v-ați simți?”
Omul mi-a replicat sigur pe sine: „Domnule doctor, ierta­ți-mă, dar acest exemplu este ridicol. Fata mea mă iubește, eu știu lucrul acesta. Deci nu pot să dau un răspuns la întrebarea dumneavoastră”.
„Vă înțeleg. Dar credeți că e posibil să existe cel puțin o persoană care să se afle în situația pe care v-am descris-o?“
„Da. Cum să nu? E posibil.”
„Oare cum s-ar simți acel părinte?” „Groaznic, e de la sine înțeles. Mai mare chin nu ar fi posibil pentru acel părinte.”
„Atunci pentru dumneavoastră, un om la 70 de ani, cu o stare financiară deosebită, de o inteli­gență ieșită din comun, patron la o firmă imensă, cu absolut orice la dispoziție, cum e posibil to­tuși să nu cercetați existența lui Dumnezeu și prezența Lui în via­ța dumneavoastră? Există riscul să ajungeți la momentul critic al Judecății și nu veți avea nici un răspuns înaintea lui Dumnezeu, Care v-a dat toate posibilitățile să Îl cunoașteți. Iar dumneavoastră L-ați respins complet. Ar fi exact același lucru cu respingerea fiicei dumneavoastră ca tată, cu toate că puteți dovedi că sun­teți tatăl ei, hrănind-o, îmbrăcând-o, ajutând-o să ajungă la maturitate.”
Acest pacient al meu era bolnav de cancer în ultimul stadiu, deci inoperabil. Aștepta să moară. Într-un final, am terminat discuția cu el, care a durat cam trei ore, ceea ce în America se întâmplă foarte rar. La sfârșit ne-am îmbrățișat. După ceva timp, el mi-a zis: „Simt și știu că noi nu o să ne mai vedem”. Îmi dădusem seama și eu, ca medic, că nu mai aveam cu ce să-l ajut. Am dat mâna cu el, iar el mi-a spus: „Să știți că după ce am vorbit cu dumneavoastră încep să cred că există Dumnezeu. M-ați convins”. Am rămas puțin surprins. Vreau să menționez că această discuție avusese loc doar între noi doi. După două săptămâni, într-o zi, intru în birou, iar asistenta mea îmi dă o listă de pacienți, pe care trebuia să-i sun înapoi. Pe lista respectivă era și numărul de telefon al fiicei pacientului despre care v-am povestit. Mai vorbisem cu ea doar o singură dată, cinci minute, atunci când îl vizitasem pe tatăl ei. Mi-a zis că tatăl ei murise cu puțină vreme în urmă și că în urma discuției avute cu mine ceva în el s-a schimbat. Totuși fata sunase cu alt motiv. Mi-a zis așa: „Iertați-mă dacă par ciudată, dar acum două zile am avut un vis atât de real, încât a trebuit să vă sun și să vă mărturisesc: L-am visat pe tatăl meu, care mi-a zis să am mare răbdare cu mama mea, care are suflet bun, dar este mai închisă. Apoi a continuat: Vreau să știi că te iubesc deosebit de mult. Ești singura mea fiică și vreau să înțelegi un lucru foarte important pe care nu ți l-am transmis când trebuia. Să știi că L-am întâlnit pe Iisus Hristos. El există cu adevărat”. După care visul s-a terminat. Fata s-a trezit.
Când auzi astfel de lucruri, ar trebui să fii orb ca să nu le vezi. Mai mult, astfel de întâmplări au avut loc cu americani, oameni cu care nu poți spune că ai ceva în comun privind credința în Dumnezeu, ca să te poți baza pe un lucru comun acceptat. Cu astfel de oameni poți intra într-o discuție doar pe un fond mai general, al unei credințe în „ceva”. Întrebi: „În ce crezi?” „Eu fac yoga”, ți se va răspunde. Și de aici firul se rupe. Pe când în România, fiind majoritatea creștini ortodocși, chiar dacă nu sunt fideli practicanți ai Ortodoxiei, mergând regulat la biserică, totuși au credința în Dumnezeu la bază și din când în când tot se duc măcar să aprindă o lumânare pentru morții lor. Așadar, e cu totul
altceva.

Problema cardurilor de sănătate. Credeți că aduc ele un beneficiu sistemului medical românesc?


Cardurile de sănătate sunt promovate ca având scopul de a ajuta medicul să aibă mai bine grijă de pacient. În același timp, ele necesită foarte multe date personale de la pacient. În primul rând aceste date aparțin pacientului, sunt proprietatea lui și nu ar trebui să apară fără cunoștința sau consimțământul pacientului. La ora actuală, aceste date nu sunt protejate și nu au cum să fie protejate. Există deci un pericol permanent și real. Vedem mereu că multe date ale clienților sunt accesate de la bănci, unde ar trebui să existe o securitate maximă. Eu personal, ca medic, nu sunt de acord cu aceste carduri și mi-aș dori să văd un raport, un studiu la nivel internațional de la experți din domeniul IT care dovedesc că datele pacienților sunt în maximă siguranță. Trebuie să luăm în calcul și să avem în vedere și riscurile acestui card despre care foarte puține lucruri s-au spus. În acest sens, nu văd cum cei care promovează cardul de sănă­tate nu se referă deloc la pericolul permanent privind securitatea acestor date. Discuția nu se mărginește decât la avantajele acestui card, care nici acestea nu sunt clare. Cred și mi-aș dori ca pacientul să fie cât mai bine informat despre tot ceea ce presupune acest card.

Dacă ați fi ministru al să­nătății, ce ați schimba în sistem ca lucrurile să meargă bine?


Ca și ministru, aș crea un sistem în care banii plătiți de către fiecare persoană pentru sănătate să intre într-un cont personal al cetățeanului respectiv. Exact cum este la bancă. Aceste fonduri s-ar acumula începând cu vârsta de 18 ani sau de când intră cetă­țeanul pe salariu. Fondurile acumulate în acest cont pot fi folosite la bătrânețe sau când apare o necesitate medicală, astfel cetă­țeanul îi poate folosi la discreția lui pentru a-și întreține sănătatea. Siguranța oferită de un astfel de fond ar încuraja încrederea pacientului român în sistemul medical. Totodată, va da ocazia pacientului să-și caute medicul cel mai potrivit la stat sau la privat, oferindu-i libertatea de a-și folosi fondurile cum crede de cuviință. Pe de altă parte, aș pune mare accent pe educația, promovarea și reținerea cadrelor medicale în România. Efortul de a forma un medic, în România și oriunde în lume, este foarte costisitor pentru orice stat. Din nefericire, după ce medicul român este format, cu toate că acesta ar dori în cele mai multe cazuri să rămână la el în țară, sistemul îl forțează să plece în străi­nătate pentru un trai mai bun. Astfel, el pleacă, iar statul român o ia din nou de la început, cu alți studenți, care în șase ani după ce sunt formați vor pleca și ei peste hotare. Calculați dumneavoastră câți bani vom pierde noi în următorii ani dacă acest exod al medicilor noștri va continua.
Pentru a crea un mediu competitiv pentru medicii noștri, aș accesa un credit cu același
cuantum al banilor pierduți pentru pregătirea medicilor plecați, spre a achita salarii de bun simț doctorilor care rămân în țară. Astfel vom reține medicul român, eliminând și nedorita problemă a șpăgii, iar statul nu va mai fi păgubit la infinit.

Care sunt proiectele dumneavoastră de viitor?


Visez să realizez în România un institut unde să se profeseze neurochirurgia la cel mai înalt standard american. Mi-aș dori ca pe lângă acest institut să existe o biserică sau o mănăstire, astfel încât să se mențină o strânsă legătură între cele două. Nu cred într-un hiatus între partea medicală și cea spirituală, duhovnicească. Cu alte cuvinte, nu simt că poți avea o tămăduire a trupului fără cea a sufletului, ele trebuie să fie îmbinate. Nădăjduiesc că vom realiza acest lucru cu multă răbdare. Despre acest proiect pe care îl iau în serios și în care cred le vorbesc și rezidenților mei, cărora le spun că nu peste mult timp, în România, neurochirurgia se va ridica la nivelul țărilor celor mai avansate din lume. De aceea îi îndemn să nu plece peste hotare, ci să aștepte acel moment.


Galerie foto:
 

 

 

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!