Într-o perioadă dominată de campania pentru Palatul Cotroceni, ne-am îndreptat și noi pașii într-acolo. Fără pretenții, însă, pentru funcția supremă în stat, căci ținta noastră era Muzeul Național Cotroceni, aflat în aceeași incintă cu Administrația Prezidențială, în a cărei subordine se află. Un muzeu încărcat de istorie, dar și de artă, în care spațiile de expunere sunt la fel de admirabile ca exponatele din interiorul lor.
Războaiele lui moș Dumitru Amarie
E unul dintre sutele de mii de ostași participanți la Marele Război. A luptat, așa cum mărturisește nepotul său, profesorul botoșănean Neculai Țurcanu, nu din obligație, ci din devoțiune față de patrie. Când a plecat pe front, și-a lăsat acasă nevasta cu patru copii mici. La întoarcere n-a mai găsit-o vie. Murise de tifos. În suflet a izbucnit atunci alt război. Că n-a fost acasă, că n-a putut face mai mult. Aveau să mai vină însă și altele. „Cum să dau eu pământul de la Averescu?!”, s-a revoltat în fața samavolniciei colectivizării. Dumitru Amarie a murit la 90 de ani, după o viață în care au încăput încercări grele, lăsând nepoților amintirea înțelepciunii sale calde, a chibzuinței și a bunei măsuri în toate. O poveste despre un soldat român, dintre cele nespuse, în Anul Centenar.
August 1916. Pe Valea Bașeului, porumbul începea să-și întărească dinții de lapte, în așteptarea pârgului. Oamenii nu mai pridideau cu treburile, cum se întâmpla dintotdeauna la vreme de vară. Prin ogrăzi, femeile zoreau încolo și-ncoace. La începutul lunii, în Petricani, lumea a început a foi pe ulițe. Mulți bărbați primiseră ordin de mobilizare. În satele vecine, la Știubieni, la Chișcăreni, în târgul Săvenilor, peste tot se răspândise vestea că România a intrat în război și că bărbații în putere sunt chemați pe front.
Dumitru Amarie avea 27 de ani. Era deja însurat cu Maria, dragostea vieții lui, și aveau patru copii. A primit și el, ca mai toți cei de-un leat, ordin să se prezinte la Dorohoi, capitala de județ, la Regimentul 29 Infanterie, unde urma să fie încorporat. „Marie, tu să ai grijă de casă. Ți-oi scrie de unde-oi ajunge”, i-a spus nevestei, pe ai cărei umeri tineri a rămas povara a patru suflete și a gospodăriei.
Dumitru s-a ținut de cuvânt. Pe 14 august i-a trimis prima carte poștală, de la Mănăstirea Bistrița. „(...) am plecat din Dorohoi joi sară am ajuns în Piatra-Neamțu am dormit în fața gări și sâmbăt dimineț ne-au pornit în Sus de Piatra și după-amiază ne-au oprit la mănăstirea Bistriți. Și astăzi Duminic la amiaz ne pornim tot în Sus, spre frontieră...”
Au urmat altele, trimise ba de la Neamț, ba de la Dorna, ba de la Pojorâta. Maria i-a răspuns, tot pe cărți poștale, scriind cu „plumb chimic” despre ce mai era pe acasă, în fraze simple, necizelate, dar pline de duioșie, de grijă și de dor. I-a scris omului ei drag cât au ținut-o puterile. Pe urmă, tifosul a secerat-o, lăsând orfani cei patru copilași. La întoarcerea din prizonierat, Dumitru n-a mai găsit-o.
Scrisorile și decorațiile primite le-a așezat într-o „ladă cu lacată”. Așa s-au salvat. Azi, aceste mărturii excepționale sunt păstrate de unul dintre nepoți, profesorul botoșănean Neculai Țurcanu. „Bunicul a fost modelul meu în tot ce am făcut în viața asta. Pentru că, deși era un simplu țăran, îi plăcea să citească, avea cărți de istorie, de geografie. În podul unei școli, unde fusese încartiruit pentru refacere, în timpul războiului, a găsit niște manuale, fără tartaje (n.r. - coperte). Le-a purtat cu el în Germania, într-un rucsac, și le-a adus înapoi în țară. Câteva sunt acum la mine. De la el am prins dragostea să păstrez cărțile”, mărturisește Neculai Țurcanu.
O poveste de viață la răscrucea a două veacuri
Dumitru Amarie s-a născut în 1889, pe moșia boierului Manolache Stroici, de la Manoleasa (azi județul Botoșani). A crescut jucându-se cu copiii lucrătorilor francezi veniți să construiască fabrica de zahăr din Ripiceni. Curând, mama s-a mutat la Săveni, ca spălătoreasă și bucătăreasă la spital, iar pe copilul Dumitru l-a dus la un frate de-al ei, la Podriga, în apropiere. „Acest unchi al bunicului lucra pe moșia unui boier, Palade; se ocupa de livada lui. Și toată lumea-i zicea Livadaru. De la el, mai pe urmă, și bunicului i s-a dat porecla asta”, povestește profesorul Țurcanu. Perioada șederii la Podriga l-a influențat pe micul Dumitru pentru totdeauna. Unchiul l-a dat la școală - a făcut cinci clase. Așa a îndrăgit scrisul, cititul și, mai ales, istoria. Mai târziu, în scrisorile de pe front, Dumitru o ruga pe Maria să-i mulțumească „domnului Livadaru” pentru rândurile trimise.
După câțiva ani de muncă, mama a izbutit să cumpere un petic de pământ în Petricani, și-a ridicat o căsuță și s-a mutat acolo, cu fiul ei. Când în Moldova izbucnea răscoala pentru pământ a țăranilor, Dumitru era deja însurat. Curând aveau să vină și copiii - trei fete și un băiat, unul câte unul. Mama profesorului Țurcanu a fost a doua între fete.
De pe front în prizonierat
La 23 de ani, Dumitru Amarie a priceput pentru prima dată ce înseamnă războiul. A fost concentrat, în 1913, în cel de-al doilea război balcanic, dar atunci a stat numai în spatele frontului, aprovizionând cu furaje pentru cai armata română.
În august 1916, când România a intrat în Marele Război, a cunoscut, însă, din plin grozăvia frontului. A plecat, alături de Regimentul 29 Infanterie Dorohoi, mai întâi la Piatra Neamț, apoi la Toplița, a trecut munții spre Ardeal, s-a întors în Vatra Dornei, în funcție de ordinele superiorilor. „Îmi povestea tătuța bătrân (n.r. - bunicul) că de la un timp începuse debandada în rândul soldaților ruși. Ei mergeau la luptă lălăind. Zicea el: «Nemții îi secerau cu mitraliere, de cădeau ca ciucălăii. Mormane de cadavre făceau. Erau inconștienți. Umblau printre noi și ne îndemnau să-l dăm jos pe regele Ferdinand și să facem republică, să facem și noi revoluție. Da’ noi auzisem ce înseamnă bolșevismul. Nouă regele ne-a promis pământ. Și generalul Averescu!»”, rememorează Neculai Țurcanu.
Au fost atât de multe pierderi, încât regimentul caporalului Amarie s-a contopit cu un altul, rezultând Regimentul 86. Așa s-au retras, în refacere, la Târgu Ocna. De unde, apoi, au fost trimiși în apropierea Bucureștilor și la Târgu Jiu. Acolo i-au împresurat trupele germane în octombrie-noiembrie 1916. A fost luat prizonier, alături de mulți dintre camarazii de arme. Două luni a stat într-un lagăr nemțesc, în Târgu Jiu. Apoi, încărcați în vagoane de vite, au fost trimiși în Germania, în lagărul Crossen pe Oder.
Cruntă și nimicitoare și pentru trup, dar mai ales pentru minte, a fost perioada din lagărul german. Pe fondul unei cumplite lipse de alimente, prizonierii au ajuns neoameni. Erau puși să facă terasare de dealuri pentru agricultură și cărau gunoi cu coșarca în spate. Flămânzi și năluciți. „Povestea bunicu’: «De foame, vedeam doi în loc de unu’. Spre primăvară, pe pantele însorite încolțea iarba. Stăteam pe burtă, ciupeam câte un fir și mâncam... nu mai puteam! Așa foame era, că mulți au murit, mai ales cei care erau fumători». Și cum ai scăpat?, îl întrebam eu. «Măi, tu, Dumnezeu mi-o dat minte. Aveam la mine bani de argint de 2 lei, încă din țară. M-am dus la marginea lagărului, la gard. Era un neamț bătrân și i-am făcut semn să-mi dea și mie niște pâine, că mi-e foame. Am scos banii și i-am arătat. Și-n fiecare seară mă duceam, îi dădeam doi lei prin gardul de sârmă ghimpată și el îmi dădea pâinea. O tăiam în patru. Un sfert mâncam pe loc, așa de foame mi-era, al doilea i-l dădeam lu’ cumătru Corolea și celelalte două bucăți le vindeam cu doi lei bucata. Treaba asta a mers până s-au terminat banii»”, povestește profesorul Țurcanu.
Revenirea la vatră
Când s-a încheiat armistițiul, prin intermediul Crucii Roșii Germane au ajuns în Franța, pentru a fi repatriați. Acolo au fost plasați la un pichet de grăniceri. Lângă clădirea pichetului se afla o ladă mare, cu resturi de la bucătărie: coji de cartofi, jumări arse. „Când le-am văzut, am tăbărât pe lada aceea și mâncam așa, coji de cartofi. Trăgeau francezii de noi, să nu ne îmbolnăvim. Dar eram prea flămânzi...”
Într-o zi, a venit un căpitan francez, care cunoștea bine limba română. I-a întrebat din ce județ al României sunt. «Din județul Dorohoi», au răspuns ei. «Știți Ripicenii?», i-a întrebat francezul. «Da, zice bunicul, eu m-am născut la Stroici.» «Fabrica de zahăr mai este?», a continuat căpitanul. «Este, numai c-au cumpărat-o niște evrei», a zis bunicul. Și-atunci căpitanul i-a spus: «Măi, Mitruță, mă mai cunoști? Am copilărit împreună la Ripiceni». S-au îmbrățișat! Toți au rămas înlemniți. Francezii nu înțelegeau ce se petrece - un prizonier se îmbrățișează cu un căpitan francez! Era unul dintre copiii lucrătorilor francezi care veniseră să construiască fabrica de zahăr de la Ripiceni.
Din Franța, călătorind cu vaporul prin Mediterana, au ajuns la Constanța. Apoi a plecat spre Petricani. Era spre finalul anului 1918. După mai bine de doi ani de chin, Dumitru Amarie a putut deschide din nou poarta casei. Neștiind ce-l așteaptă...
A fost demobilizat în 1921, a primit decorații pentru actele săvârșite pe front, s-a recăsătorit și a crescut, în total, zece copii. Durerea pierderii Mariei, prima soție, nu s-a șters niciodată. „Mi-aduc aminte că venea pe la noi și-i cerea mamei fotografia bunicii. Se ducea undeva, în grădină, sub un pom umbros, și stătea ore întregi cu fotografia ei în fața ochilor. Plângea și nu zicea nimic. Noi nu ne apropiam, mama nu-l întreba nimic; îi respecta durerea. După câteva ceasuri se ridica, se ștergea la ochi, aducea fotografia și pleca acasă”, povestește Neculai Țurcanu.
A așteptat reforma agrară, pe care regele și Averescu le-o promisese. A fost împroprietărit cu trei hectare, „pi Germania” (deal botezat așa pentru că într-o primăvară fusese un atac puternic de viermi - germi de sârmă. De-aici Germania).
Peste ani, când s-a pus problema colectivizării, a amenințat, cu arătătorul ridicat: „Pot să-mi ia totul. Da’ pământu ista, di la Averescu, eu nu-l dau!”
A murit la 90 de ani, în 1979, după ce asistase, cu inima strânsă, la „marile prifaciri” ale lumii comuniste. Nepotului preferat, Neculai Țurcanu, i-a spus așa: „În viață să faci ce fac oamenii cuminți”.