„Românul se îmbracă și locuiește în poezie, fără a părăsi realitatea”

Caracterizând satul românesc, filosoful Lucian Blaga spunea: „Veșnicia s-a născut la sat”. Pentru el, satul românesc este „singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare, nemuritoare, deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume”. În istoria noastră, satul a fost creator și promotor de valori spirituale, culturale și materiale. Lumea satului românesc este o lume cu totul deosebită, unde timpul și spațiul capătă noi sensuri și dimensiuni, unde oamenii se nasc, trăiesc și mor într-o strânsă armonie cu Dumnezeu, cu semenii și cu natura.

Născut deodată ca român și creștin, poporul nostru nu are o tradiție de viață precreștină, cum există la alte neamuri. În toate formele sale de manifestare se resimte pre­zența credinței creștine. Această cre­dință în Hristos i-a dat țăra­nului român o înțelegere largă a oamenilor, contrară închistării. Țăranul român dis­pre­țuiește pe cel care este în judecățile sale fără măsură. Modul său de înțelegere îl face unic și original.

Satul înseamnă comuniune, urbanul, anonimat

Sentimentul de cuviință sau bună-cuviință este unit cu moralitatea. Poporul român a văzut că omul nu este om decât în comuniune cu semenii săi. Tocmai de aceea, fiecare membru al co­mu­nității sătești este preocupat să se afle în legătură cu vecinul său, iar numele lui să fie unul de cinste în rândul consătenilor săi. Satul românesc nu poate fi închipuit fără Biserică și preot. Viața satului se prezintă și astăzi, ca întotdeauna, fiind profund împletită cu viața Bisericii. Odată intrat în mijlocul păs­toriților săi, preotul trebuie să știe că intră într-o cultură și civilizație pe care trebuie să le înțeleagă și să le asimileze, dacă le-a pierdut sau nu le-a avut niciodată. Fără ele nu își poate desfășura misiunea. Cultura și civilizația țărănească au dat oameni de mare calitate sufletească.

La sate, oamenii sunt mai apropiați, mai buni, mai ospitalieri. Cu cât sunt mai străini de urbanul care aduce cu sine anonimatul celor care-l compun, cu atât ei sunt mai aproape de rădăcinile sufletului românesc. Relația cu Dumnezeu, cu semenii și cu natura este diferită de cea a celui care locuiește la oraș.

Omul depărtat de biserica sa este considerat străin în sat și orice locuitor al lui îl va privi cu reticență. Ceea ce poate primi este mila sau compătimirea, fiind considerat un nenorocit al sorții. Din aceasta se vede omenia românească, izvorâtă din spiritualitate ortodoxă românească, care caracterizează toate aspectele vieții românului. Pentru român, a fi om de omenie înseamnă a fi deplin și adevărat, a realiza adevăratele calități de om.

Cine e harnic face rai din pământul său

Țăranul român vede prezența și lucrarea lui Dumnezeu în toate. El se roagă lui Dumnezeu pentru cele din gospodăria lui. Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. Celebra baladă 'Miorița~ începe cu următoarele cuvinte: „Pe un picior de plai,/ Pe o gură de rai/ Iată vin în cale,/ Se cobor la vale...”. Părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ vorbea despre legătura dintre pământ și rai că, dacă sfințim locul unde trăim pe pământ, putem spera să primim şi un loc în ceruri, un colţişor în rai.

Relația personală, caldă, umanizată, a țăranului român cu Dum­nezeu este exprimată și prin apelativele: Dumnezeu drăguțul, Măicuța Domnului. Comuniunea satului românesc, izvorâtă din credința în Dumnezeu, se manifestă prin participarea tuturor la datinile legate de evenimentele principale din viața fiecărei familii. Nașterea, căsătoria, dar și moartea reprezintă momente speciale în care membrii satului românesc se reunesc într-o caldă unitate. Cântecul, jocul, portul, grija unora pentru alții demonstrează strânsa lor comuniune.

Generozitatea sufletului țăra­nului român a dat acestuia un simț al armoniei, al unei frumu­seți echilibrate și larg cuprinzătoare. Acest lucru se vede în cântecul și portul popular. Nici un alt popor nu are o prezentare a vieții și a naturii precum cea din portul și cântecul românesc.

Geniul popular a creat proverbele, doinele, vorbele de duh, dansurile, costumele. Toate acestea sunt bunuri materiale și intelectuale pe care singur le-a creat sau cu care s-a născut, fiind înzestrat de Dumnezeu și inspirat de natura în mijlocul căreia a crescut, pe care a observat-o, a iubit-o, i s-a adaptat cu pricepere, i-a furat tainele, culorile, liniile, melodiile.

Echilibrul spiritului românesc este vizibil în toate creațiile ­populare românești: port, casa de locuit sau locașul religios, sculp­tură și pictură. Creația populară se străduiește să exprime complexitatea sentimentelor și a gândurilor umane, și a impresiilor bogate ce i le face natura. Grația și simplitatea creațiilor populare românești izvorăsc din însăși viața satului românesc, din viața zilnică a țăranului român. Portul spiritualizează trupul, cântecul realizează o simbioză cu peisajul românesc, iar jocul este o bucurie gratuită, o comuniune, produsul unei inspirații personale și comune de fiecare clipă.

Portul și jocul formează împreună un tot unitar, marcat de armonie, strălucind în lumina soarelui, a soarelui interior, a veseliei și a atenției reciproce în comuniune.

Coloritul costumelor românești subliniază armonia sufletului său. Fiecare amănunt contribuie la ansamblul armonic al sufletului său. Dacă întâlnirea între oameni este o sărbătoare a bucuriei, românul a simțit nevoia să accentueze prin portul său sărbătoarea și bucuria întâlnirii. Incomparabila bogăție de motive și culori, ca și neobiș­nuita sa armonie, distinge ethosul popular românesc de tonalitatea relativ simplă a celorlalte popoare.

Orice lucru ce aparține gospodăriei țăranului e un monument de artă populară

Casa de locuit este expresia aceluiași spirit de armonie și de grație, a aceluiași spirit de sinteză între aspectul practic și deschiderea spre orizontul de vis și imaginație, spre orizontul de taină al existenței. „Românul se îmbracă și locuiește în poezie, fără a părăsi realitatea”, spune părintele Dumitru Stăniloae.

Duhul de comuniune este vizibil și în vechile biserici și mânăstiri. Chiar dacă aceste locașuri de cult ale noastre nu au aceleași dimensiuni ca domurile occidentale, ele păstrează duhul de comuniune între credincioși. Dacă domurile occidentale sunt expresia măreției și a grandorii, bise­ricuțele noastre sunt expresia delicateței, transparenței omului și a fragilității operei sale în fața divinului. În toate creațiile artistice românești – ecleziastice sau laice – există o grație, o poezie, o armonie, o gândire a omului care se îmbracă sau împodobește expresiv un lucru util pentru sine sau pentru comunitatea din care face parte.

În viața satului nu se manifestă nici dorințele de dominare, nici cele individualiste ale lumii orășenești de factură modernă. Prezența lui Dumnezeu îi unește pe toți în Liturghia duminicilor și a sărbătorilor, rugându-se toți pentru toți. Ca urmare, ei ies din biserică într-o comuniune reîmprospătată, care-i ferește de dispute și îi unește cu Dumnezeu.