„Rugăciunea unui dac: Poemul ca binecuvântare şi blestem“

Theodor Damian, 15 Ianuarie 2009

Poemul e o rugăciune, deşi una neobişnuită, ciudată. Este interesant de remarcat că, deşi nu le are în ordinea consacrată, totuşi el conţine elementele esenţiale ale unei rugăciuni tradiţionale: lauda, care constituie aspectul dogmatic al textului, invocarea şi slăvirea sau doxologia.

Poemul începe obişnuit cu partea teologico-dogmatică, în care atributele divinităţii sunt conştientizate şi enumerate. Aici, însă, poetul introduce şi doxologia la sfârşitul strofei a doua (în loc de a o plasa în finalul poemului): „Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i!/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!“, după care urmează invocarea, cererea propriu-zisă care este un fel de autoblestem şi care predomină întreaga rugăciune.

Paradoxul poemului

Paradoxul poemului constă în aceea că, în strofa întâia, adresarea către Dumnezeu se face la persoana a doua singular, de la care se trece la persoana a treia singular în strofele ce urmează, pentru ca, în ultimele două, să se revină la adresarea la persoana a doua singular. E ca şi cum poetul vorbeşte deopotrivă cu Dumnezeu şi cu altcineva, acel altcineva putând fi chiar propriul său eu.

În dimensiunea sa teologică, poemul pare să reprezinte în mod fidel munţii biblici - Garizim şi Ebal, primul - de pe care se dădeau binecuvântările, al doilea - de pe care se aruncau blestemele.

Revenind la structura generală a poemului (lauda, doxologia, cererea, în loc de laudă, cerere, doxologie), vedem că prima parte înfăţişează o descriere serioasă, aşezată, sistematică a divinităţii, echivalentă cu o mărturisire de credinţă, ca un fel de captatio benevolentiae ce are menirea să construiască o bază solidă pe care să se ridice apoi cererea.

Cele trei calităţi esenţiale ale divinităţii

Strategia psihologică este comună în religie ca şi în relaţiile din viaţa de zi cu zi: cu cât cererea pe care o ai e mai mare, mai grea, mai dificilă, mai urgentă, cu atât introducerea e mai bine gândită, mai solidă, mai elaborată, mai convingătoare.

Iată cum apare în poem această descriere sau laudă a divinităţii în câteva puncte esenţiale, identice cu modul cum Dumnezeu este descris de învăţătura de credinţă creştină:

Dumnezeu este necreat. El există din veci. El precede totul: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna/ Căci unul erau toate şi toate erau una …/ Pe-atunci erai Tu singur…“ Sau: „El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii“.

Dumnezeu este creator: „El zeilor dă suflet“ „şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei“, El „din noian de ape puteri au dat scânteii.“

Este sugerată aici şi creaţia ex nihilo: „Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată“, fapt care, în discurs omenesc, întăreşte la maximum calitatea de creator a Atotputernicului.

Dumnezeu este mântuitor: „El este-al omenimei izvor de mântuire.“ A vorbi de Dumnezeu în această însuşire a Sa, înseamnă a face aluzia aici în primul rând şi la alte calităţi divine, cum ar fi dragostea, mila, generozitatea, dar a include şi întreaga istorie a căderii, căci mântuieşti ceea ce este căzut din treapta condiţiei originare.

Trebuie remarcat în acest context al interpretării teologice a poemului şi faptul că, din cele trei calităţi estenţiale ale divinităţii enumerate mai sus, prima, existenţa din veci, ni-L prezintă pe Dumnezeu în raport cu Sine, câtă vreme celelalte două, creaţia şi mântuirea, ni-L prezintă în raport cu lumea. Nici ordinea însuşirilor nu este aici întâmplătoare, deoarece, pentru a ilustra şi mai convingător atotputernicia divină, este necesar a-L prezenta pe Dumnezeu în totală independenţă de creaţie, şi numai apoi în legătură cu aceasta.

Doxologia eminesciană din acest poem cuprinde şi un îndemn mobilizator

A doua parte din structura poemului eminescian este, aşa cum am afirmat, doxologia, care în mod normal ar fi trebuit plasată la sfârşitul rugăciunii. Aici, ea se află la sfârşitul strofei a doua: „Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i!/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!“.

Gândind la conţinutul ideatic al textului, schimbarea locului doxologiei (comparativ cu locul ei tradiţional în rugăciuni) poate să îşi aibă o justificare acceptabilă.

După toată seria de atribute şi merite divine, doxologia vine în mod natural ca un corolar. În plus, ea este de natură teologico-dogmatică şi apare în continuarea directă a unei părţi tocmai cu acest tip de conţinut.

Adică, partea divină mai întâi, şi apoi, cererea, partea umană. Doxologia eminesciană din acest poem nu este o simplă slăvire, aşa cum am zice în obişnuitul „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh“ sau „Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, Tatălui, şi Fiului, şi Sf. Duh“, ci mai mult, ea cuprinde şi un îndemn mobilizator: „Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i!“, de tipul: „Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru, Dumnezeu!“.

Motivul pentru care Dumnezeu trebuie slăvit, dacă nu s-a înţeles bine din enumerarea însuşirilor divine, ni se reiterează de către poet în versul justificativ „El este moartea morţii şi învierea vieţii“, vers ce face trimitere directă la imaginea lui Hristos cel răstignit şi înviat.

Blestemul, formulat atât ca cerere, cât şi ca argument

A treia parte a rugăciunii este, paradoxal, blestemul. Acum, cititorul este mutat de pe muntele Garizim, pe Ebal. Primul lucru ce trebuie remarcat aici este că şi blestemul este un act religios.

Avem de a face aici cu un blestem de sine extrem de dur, aproape neobişnuit de elaborat, care, pe de o parte, arată profunda durere şi deziluzie în care se află poetul, iar pe de altă parte, un fel de împietrire a inimii, de încăpăţânare contra propriei sale existenţe, atitudine ce poate fi cu uşurinţă considerată ca nihilistă.

Blestemul, aşa cum e formulat în unele locuri în poem, ca un fel de coincidentia oppositorum, cu cei doi termeni principali în relaţie de opoziţie sau ca un paradox (ex.: „să blăsteme pe-oricine de mine-o avea milă,/ Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă“), aminteşte de versurile lui Cervantes de caracter similar, dar de context diferit: „Caut viaţa-n faptul morţii,/ Sănătatea-n boli o cat,/ Libertatea sub lăcat,/ Ieşirea-ndărătul porţii,/ Cinstea-n cel ce m-a trădat“, dar şi de modul cum Hristos căuta cinstea-n trădător, sau cerea iertarea pentru cei ce-L omorau.

Diferenţa dintre aceste două exemple şi textul eminescian constă în acea că primele se întemeiază pe o idee pozitivă în subtext, în timp ce, la Eminescu, ideea din subtext este negativă. De aceea aici avem de a face cu un blestem, iar acolo, cu o atitudine ce ţine de domeniul binecuvântării.

Este extrem de interesant de observat că, în acest poem, blestemul, ce predomină întregul discurs, este formulat atât ca cerere, cât şi ca argument.

Blestemul, ca cerere, arată dependenţa autorului de Dumnezeu. De fapt, el nu se blestemă singur - cum s-ar părea -, ci îi cere lui Dumnezeu lucruri nedorite de nimeni pentru el însuşi (ex.: „iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă/ Îndură-te, Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă“).

În acest caz, ceea ce pare a fi blestem nu este, ci o rugăciune disperată către Dumnezeu. Rămâne, desigur, la latitudinea lui Dumnezeu să împlinească sau nu acest gen de rugăciune.

Nu se poate trece cu vederea modul în care poetul se adresează divinităţii în contextul împlorării pe care o discutăm: el nu îi zice „Doamne“, „Dumnezeule“, Atotputernice“, ci o dată „Stăpâne“, dar mai ales „Părinte“. Acest apelativ, ce indică o relaţie filială, implică o apropiere maximă între două persoane; totuşi, în cadrul poemului, el are un caracter ambiguu:

Pe de o parte, dacă faci o rugăciune insistentă cuiva care ţi-e părinte, speri să ai mai mari şanse de reuşită. Pe de altă parte, cum ar putea cineva care ţi-e părinte să-ţi asculte şi să dea curs unei rugăminţi care l-ar face şi pe el să sufere?

Utilizarea acestui apelativ ar putea ridica următoarea întrebare: chiar dacă era în neagră depresie, voia poetul într-adevăr ceea ce cerea sau cererile lui reprezentau un fel de retorică a supărării, indignării, mâniei sau durerii, aşa cum se întâmplă că de multe ori la supărare şi durere spunem lucruri pe care în fapt nu le dorim?

Existenţa sufletului în împărăţia lui Dumnezeu

Poemul se încheie cu dorinţa metafizică a autorului de a dispărea fără de urmă în stingerea eternă.

Rugătorul se adresează lui Dumnezeu care este opusul oricărui nihilism şi, în al doilea rând, pentru că, ştiindu-i calităţile, între care şi ubicuitatea, chiar şi în moarte, şi dincolo de ea, este clar şi pentru poet că nu te poţi ascunde sau dispărea definitiv de la faţa lui Dumnezeu.

În strofa a treia, în final, el cere lui Dumnezeu îngăduinţa de a intra în veşnicul repaos, expresie ce indică mai degrabă existenţa sufletului în împărăţia lui Dumnezeu decât anihilarea lui ultimă şi definitivă.

Repaos este odihnă, iar în creştinism odihna de veci este înţeleasă ca o comuniune finală, eternă cu Dumnezeu.

Aşadar, dispariţia fără urmă nu este un omnis moriar în acest poem, ci doar dispariţia din lumea aceasta plină de tulburări şi dureri, din această lume unde moartea într-adevăr şterge orice urmă, tot cum spune, din nou, psalmistul: „Omul, ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului, aşa va înflori“ (Ps. 103: 15-16).

În sfârşit, cererea finală a poetului nu poate fi de factură nihilistă tocmai pentru că acesta, crezând în Dumnezeu, Îl roagă pe El să acţioneze. Dar, rugăciunea în care Dumnezeu nu este negat, ci dimpotrivă afirmat cu tăria cu care se face lucrul acesta la început, nu poate fi nihilistă.

Rugăciunea unui dac? Iată o întrebare bună la care putem reflecta îndelung. E vorba aici de un dac din timpul dacilor antici sau de un român, poetul, care se consideră dac?

Acestea sunt lucrurile pe care le ştim noi despre atitudinea religioasă a dacilor? Sau dimpotrivă! Ei, care credeau în Zalmoxe şi în viaţa veşnică, care mergeau cu curaj la moarte cu gândul că-L întâlnesc pe Dumnezeu, puteau să aibă ei această stare de negare şi denigrare de sine? Desigur nu.

Dacii, fiind credincioşi, erau deci optimişti, încrezători în ei şi în Dumnezeu, curajoşi, căci credinţa generează speranţa şi gândirea pozitivă.

Deci, dacă asta este rugăciunea unui dac, poate că Eminescu, în toată suferinţa şi deziluzia lui, şi dincolo de el, tocmai aceasta vrea să ne arate: că speranţa şi credinţa nu l-au părăsit şi că, în ciuda cuvintelor întunecate, el păstrează în suflet o lumină şi o forţă care-l pot, în final, ajuta să supravieţuiască, înfruntând până la capăt toate asperităţile genialului său destin.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!