Rugul Aprins: „Universitatea filocalică“ de la Mănăstirea Antim

Augustin Păunoiu, 30 Mai 2009

Mişcarea „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim, comunitate de călugări, profesori universitari, studenţi cu pregătiri dintre cele mai diverse, filosofie, arte frumoase, litere, matematici, a fost, pentru Bucureştiul anilor ’40-’50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală, aceea care se naşte şi creşte odată cu întrebările eliberatoare ale credinţei. Această convieţuire şi completare dintre elita bucureşteană şi mediul monahal este modelul exemplar pe care „Rugul Aprins“ îl oferă în disputa pe care astăzi unii o văd existând între Biserică şi o anumită parte a intelectualităţii. Constituit într-un spaţiu de ospitalitate, bazat pe deschidere de cuvânt şi inimă, „Rugul Aprins“ a exprimat dorul căutării lui Dumnezeu, dor pe care l-a trăit şi Moise, însetat de a cunoaşte şi a trăi experienţa prezenţei divine, dar şi un mod paşnic de rezistenţă spirituală în faţa tăvălugului comunist. Despre spiritul acelor vremuri, despre personalităţile care frecventau Mănăstirea Antim în aflarea învăţăturii ortodoxe ne-a vorbit profesoara Ileana Mironescu, fiica renumitului savant Alexandru Mironescu, unul dintre participanţii importanţi la aceste întâlniri.

Când au început să se ţină întrunirile de la „Rugul Aprins“? Cine a ales acest nume pentru grupul celor adunaţi la Mănăstirea Antim?

După câte ştiu, primul document oficial care ne dă o dată asupra activităţii grupului „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim este din luna februarie 1946, prin care se cerea patriarhului Nicodim aprobarea şi binecuvântarea de a funcţiona acolo. Acest document este important, cel puţin pentru mine, şi pentru faptul că el a fost întocmit şi semnat de tatăl meu şi de Sandu Tudor. O activitate culturală şi bisericească începuse însă cu mult mai devreme de data amintită, cu aproape 10 ani, ca urmare a apelului lansat de Nicolae Iorga de a restaura mănăstirea şi de a se relua acolo activitatea religioasă, culturală. Au răspuns acestui apel în primul rând călugări şi preoţi, la care s-au alăturat intelectuali, artişti plastici, muzicieni. Eu însămi am fost prezentă de la vârsta de 14 ani la aceste întâlniri, unde personalităţi de primă mărime ale vieţii culturale şi ştiinţifice bucureştene, cu o modestie şi discreţie admirabile, se întâlneau în căutările lor spirituale.

Icoana-program a „Rugului Aprins“

Înainte de a discuta cine şi cum a fost ales acest nume, vreau să fac câteva precizări referitoare la denumirea grupării, spre a evita orice neînţelegere; cuvântul „rug“ are, în limba română, două sensuri, unul legat de grămada de lemne pe care se ardeau în trecut jertfele sau morţii, iar celălalt sens este de grupare de arbuşti, cum este rugul de măceş sau de mure. De la acest al doilea sens s-a format sintagma biblică „Rugul Aprins“. Această sintagmă apare în Biblie, în cartea Ieşirii: atunci când Moise, ajuns pe muntele Horeb, vede pe Îngerul Domnului într-un rug care ardea şi nu se mistuia. Acest pasaj din Scriptură, prin simbolistica sa care trimite către purificarea şi iluminarea interioară, a fost determinant în alegerea numelui grupului. La aceasta mai trebuie să adaug ceva: părintele Ioan cel Străin (călugărul Ivan Kulâghin), când a venit din Rusia şi s-a instalat la Mănăstirea Cernica, de unde a mers la Antim, a adus cu sine o icoană, denumită „Rugul Aprins“, reprezentând pe Născătoarea de Dumnezeu în mijlocul unui rug aprins, înconjurată de sfinţi şi arhangheli, într-un foc care ardea şi nu mistuia, ci mântuia. Această icoană, care se afla mai totdeauna în locul unde se ţineau întrunirile, a contribuit şi ea, cred eu, la stabilirea numelui grupării, prin transfer de denumire. Prezenţa acestei icoane la întrunirile grupării era, de fapt, o chezăşie a orientării spirituale a dezbaterilor şi o reamintire vie a părintelui Ioan cel Străin şi a direcţiei ortodoxe isihaste sugerate de el. Şi mai este ceva: icoana avea ceva special. Despre manifestările ei deosebite ne-au lăsat mărturii părintele Cleopa şi poetul Paul Sterian.

Minunea icoanei aduse din Rusia de duhovnicul Ivan Kulâghin

Astfel, relatarea părintelui Cleopa - potrivit celor notate de arhimandritul Mănăstirii Neamţului, Ioanichie Bălan, în cartea sa, „Patericul mănăstirilor nemţene“ - este următoarea: „În toamna anului 1947, mergând părintele Cleopa la Bucureşti să cumpere sfinte vase pentru noul paraclis, a fost invitat într-o seară la profesorul universitar Alexandru Mironescu. Acolo se adunase multă lume, preoţi şi intelectuali, şi fiecare rostea câte un cuvânt duhovnicesc. Când a venit rândul să vorbească părintele Cleopa, după câteva minute, icoana Maicii Domnului din perete a început a se legăna singură şi scotea un sunet ca de harpă, timp de câteva minute, încât toţi s-au înspăimântat. De aceea spuneau cu lacrimi: «O minune! O minune a Maicii Domnului!». Apoi ziceau: «Părinte Cleopa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!»“. La rândul său, Paul Sterian, în anul 1954, în poemul „Cântec de veselie“, inclus în volumul de poezii „Cântare treptelor“, publicat de mine în anul 2000 la Editura Elion, a scris următoarele:

„O aripă de înger cântăreţ

Atinse tetracordul din păreţi,

Şi-am auzit, urechea nu ne minte,

Cu toţi sonore, dulci acorduri sfinte.

Înfioraţi privirăm către „Rugul

Aprins“ - ce-şi revelase meşteşugul.

Cu voi cei doi, ceilalţi în total cinci,

Am auzit un sunet de tilinci.

Un melos cu punctări de zvon psaltic

Ce nu a fost un fenomen oniric.“

În concluzie, denumirea de Rugul Aprins s-a impus de la sine; în primul rând prin aceea că discuţiile întrunirilor grupării erau orientate de indicaţiile biblice spre iluminare sub semnul credinţei creştine ortodoxe, iar apoi prin faptul că atât tatăl meu, cât şi Sandu Tudor, dar şi ceilalţi vechi „antimişti“ vedeau în părintele Ioan cel Străin un înger al Domnului care le-a dat îndemnul de practicare a rugăciunii inimii. Am un cuvânt şi despre icoana „Rugul Aprins“; această icoană, care se afla în casa părinţilor mei din strada Vasile Lascăr, nr. 23-25, din Bucureşti, a „cântat“ atât timp cât s-au ţinut întrunirile grupării antimiste. Din ziua în care tatăl şi fratele meu Şerban au fost arestaţi, ea a amuţit.

Care erau principalele personalităţi care frecventau acest grup?

Primii care s-au adunat la Mănăstirea Antim au fost, după cum am spus, preoţi şi călugări: Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Felix Dubneac. Lor li s-au alăturat poetul şi jurnalistul Sandu Tudor, profesorul Alexandru Mironescu, chimist, filosof şi jurnalist, Ion Marin Sadoveanu, scriitor, profesorul Alexandru Elian, bizantinist de renume, filosoful şi matematicianul Anton Dumitriu, compozitorul Paul Constantinescu, Paul Sterian, poet şi economist, Ştefan Todiraşcu, profesor universitar de drept, celebra pictoriţă Olga Greceanu, creatoarea mozaicurilor care împodobesc galeria exterioară a bisericii mănăstirii. Sandu Tudor intrase în cinul monahicesc la mănăstirea Antim sub numele de Agaton, devenind mai târziu ieroschimonahul Daniil de la Schitul Rarău. El a fost personalitatea cea mai devotată restaurării tradiţiei ortodoxe româneşti în cadrul grupului. Cu timpul, la întâlnirile de la Antim s-au adăugat şi tineri, a doua generaţie de „antimişti“, dintre care amintesc pe Andrei Scrima, Roman Braga, Nicolae Bordaşiu, Valeriu Streinu, Mihai Rădulescu, Alexandru Duţu şi Virgil Cândea, precum şi grupul lor de prieteni, fratele meu Şerban Mironescu, Gheorghe Văsâi, Nicolae Rădulescu…

Păstrez încă vie în memorie o frescă impresionantă aflată în incinta Mănăstirii Antim, care reprezenta pe fondatorii şi participanţii la întrunirile cenaclului „Rugul Aprins“. Nu ştiu de cine a fost pictată şi dacă ea mai există; cert este un lucru: în anul 1980, înainte de a pleca definitiv din ţară, am revăzut-o. A fost un ultim rămas bun de la oamenii şi de la locul care m-au clădit sufleteşte.

Întâlnirile de la Antim se bazau pe afinitatea membrilor, nu pe similitudinea ideilor

Pe ce baze s-a constituit acest grup? Ce îi lega pe cei care se adunau acolo?

Grupul „Rugul Aprins“ s-a format pe baza afinităţii, şi nu a similitudinii de idei. În pofida profesiunilor diferite, toţi se simţeau atraşi de o preocupare esenţială pentru ei: viaţa creştină într-o lume modernă incertă şi materialistă. Toţi erau interesaţi de isihasm, de filocalie, de rugăciunea inimii, de o adâncime.

Această preocupare era evidentă în toate dezbaterile care se ţineau în grup, dar şi de reuşitele extraordinare ale creatorilor antimişti, cum sunt pictura părintelui Sofian, poezia lui Vasile Voiculescu, poemele filocalice scrise de Alexandru Mironescu. Despre acestea din urmă, întrucât sunt puţin cunoscute, ele fiind publicate de abia în anul 1999, vreau să citez pe istoricul şi criticul literar Marian Popa, care le consideră „opera de încoronare a unei vieţi şi compendiu al convingerilor sale“, iar pe autorul lor ca fiind „poet al gândului“.

Cu ce a deranjat „Rugul Aprins“ autorităţile comuniste? Se discuta şi politică la aceste dezbateri?

Activitatea din cadrul grupării a fost văzută de autorităţile comuniste drept o formă de opoziţie la propaganda comunistă aşa-zis ateist-ştiinţifică. Pe de altă parte, organele de poliţie şi de securitate ale guvernării comuniste vedeau în mod greşit în preocupările spirituale şi creştine ale membrilor grupării o prelungire camuflată a ideologiei legionare.

Cei care se întâlneau la Mănăstirea Antim nu se interesau de politică; ei dădeau cezarului ce era al cezarului şi lui Dumnezeu ce aparţinea lui Dumnezeu, adunându-se sub acoperământul Bisericii spre a aprofunda cuvântul Evangheliei şi a învăţa cum să se roage spre luminarea lor atât în viaţa de toate zilele, cât şi în creaţia artistică.

Intelectualitatea interbelică era „hindusă în eroare“

Membrii grupului, mai cu seamă Sandu Tudor şi profesorul Alexandru Mironescu, aveau căutări mistice, doreau să experimenteze rugăciunea inimii. Era intelectualitatea românească de atunci interesată de asemenea preocupări? Ce reprezenta pentru ei credinţa ortodoxă şi Biserica, în general?

De la bun început vreau să precizez că în răspunsul meu reproduc, mai mult sau mai puţin exact, idei şi întâmplări care erau spuse şi comentate în casa noastră, de cercul de prieteni ai tatii, în legătură cu aceste probleme. Eu nu sunt nici teolog şi nici istoric al religiilor. Iată răspunsul.

Intelectualitatea română de atunci era mai interesată de spiritualitatea orientală decât de tradiţia creştină ortodoxă şi, potrivit unei vorbe de duh de largă circulaţie, ea era „hindusă în eroare“ de o modă a culturii occidentale. Însuşi marele nostru istoric al religiilor, Mircea Eliade, recunoaşte în memoriile sale că, deşi expert în yoga şi hinduism, habar nu avea de tradiţia isihastă, de spiritualitatea creştină ortodoxă, domenii pe care le descoperă datorită lui Mircea Vulcănescu. Acest tablou al preocupărilor religioase ale vremii poate fi completat de o autentică şi semnificativă întâmplare povestită de Paul Sterian. La ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), care era o filială românească a YMCA (Young Menâs Christian Association), se ţineau seminarii de studiere a Noului Testament. La unul dintre aceste seminarii la care participau Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, a venit un ziarist necunoscut care a cerut permisiunea să asiste, fiind interesat de subiectul discutat. Dezbaterile au fost analitice şi la un nivel intelectual elevat pentru fiecare pericopă pusă în discuţie.

În încheierea seminarului, necunoscutul ziarist a cerut permisiunea de a-şi spune părerea, care a fost la început elogioasă pentru participanţi, dar apoi s-a transformat într-un atac virulent pe ideea că Evanghelia nu se comentează ca un text literar, ea este cuvântul lui Dumnezeu şi numai Biserica are chemarea să îl explice, şi creştinii adevăraţi să îl trăiască, iar pentru o dreaptă instrucţie creştină trebuie să se ducă să asculte Liturghia la biserică şi să citească Patericul, Vieţile Sfinţilor şi Filocalia. Cu alte cuvinte, să urmeze învăţătura ortodoxă, nu pe cea protestantă. Acest ziarist „trouble-fęte“ era Sandu Tudor.

După călătoria sa la Muntele Athos, Sandu Tudor a început să adâncească studiul filocaliilor, al isihasmului. Această preocupare a fost intensificată după accidentul pe care l-a avut conducând un avion.

Scopul întâlnirilor: iluminarea spirituală prin credinţă şi practici filocalice

Povestiţi cum se desfăşurau întâlnirile. Care era atmosfera, ce se discuta?

Întâlnirile aveau, uneori, aspectul unor conferinţe-dezbateri. Când venea Sandu Tudor, întrunirea era centrată pe reflecţii şi dezbateri pe teme spirituale, desprinse din lecturile, cercetările, meditaţiile şi concluziile sale sau deduse din creaţia sa literară de inspiraţie religioasă. Aproximativ aceeaşi structură aveau şi întâlnirile la care participau activ tatăl meu, părintele Mihai Avramescu sau Ion Marin Sadoveanu.

Adesea, întâlnirile aveau aerul unui cenaclu literar; se citea operă originală şi se comenta. De exemplu, aşa se întâmpla când Vasile Voiculescu citea din poeziile sale pe teme filocalice; altădată, când Ştefan Todiraşcu prezenta reflecţiile sale despre tradiţia poeziei religioase la români sau când părintele Bartolomeu V. Anania făcea cunoscute părţi din piesele sale de teatru în versuri, pe subiecte din folclorul românesc. În mod normal, reuniunile grupului se ţineau duminica, după Liturghie, în sala bibliotecii de la Mănăstirea Antim. După minunatele slujbe şi predici ale părintelui Benedict Ghiuş, participarea la întâlnirile grupului era considerabilă. Dar întâlniri se organizau şi în alte locuri, la părintele Mihai Avramescu de la Biserica Schitul Maicilor, la noi acasă, în strada Vasile Lascăr, la arhitectul Constantin Joja şi, bineînţeles, la pictoriţa Olga Greceanu, prima gazdă a acestor întruniri.

Gruparea „Rugul Aprins“ nu avea un calendar al întâlnirilor; de fapt, acestea nu erau obligatorii, cum de altfel nici prezenţa, nu existau reguli de participare şi nici un regulament de organizare. Pot să spun şi cred, fără să greşesc, că întâlnirile semănau cu şezătorile tradiţionale româneşti. Este de la sine înţeles că era totdeauna cineva care pregătea un subiect sau era invitat să-l prezinte, dar participarea la discuţii era total liberă şi masivă, pentru că toţi participanţii aveau acelaşi ţel: iluminarea spirituală prin credinţă, prin practicile filocalice, toţi doreau să cunoască şi să adâncească exemplele marilor trăitori ai Bisericii creştine. Scara Sfântului Ioan Sinaitul, Explicarea Liturghiei de Gogol, celebra povestire a pelerinului rus erau numai câteva dintre lecturile asupra cărora se aplecau membrii grupării „Rugul Aprins“ spre aprofundarea credinţei.

„Până acum am vorbit de credinţă, a venit vremea să o şi dovedim“

Profesorul Alexandru Mironescu era una dintre prezenţele de marcă ale acestui grup. Care erau temele predilecte susţinute în prelegerile lui?

Sunt convinsă că tata era o prezenţă de excepţie şi o pot spune fără umbră de subiectivitate filială că el se bucura în mod constant de o stimă sinceră în rândul participanţilor şi, în acelaşi timp, de un prestigiu profesional şi cultural remarcabil. Toate acestea nu erau factice; ele se construiseră în urma unor activităţi intense. Vreau să reamintesc câteva date: la vârsta de 26 de ani, tata, deja doctor în ştiinţe fizice la Sorbona, era numit asistent universitar la Universitatea din Bucureşti, iar la vârsta de 32 de ani era ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România, pentru cercetările sale în domeniul chimiei organice. Pe lângă o poziţie ştiinţifică şi didactică deosebită, el avea un nume de autor cu lucrări publicate în domeniul filosofiei şi al literaturii şi era prezent săptămânal în presa vremii cu articole apreciate de publicul bucureştean, pentru că acestea erau lecţii de educaţie civică. Exigenţa morală şi comportamentală era o trăsătură constantă a caracterului său şi care, în viaţa de toate zilele, era, în mod evident, completată de o atitudine vie de participare la nevoile aproapelui şi de înţelegerea slăbiciunilor omeneşti, înţelegere nu lipsită de o anumită distanţare pe care o făcea cu umor. Aş numi această atitudine înţelegere participativă, cu alte cuvinte: te înţeleg, te compătimesc, te iert şi te ajut să te corijezi.

„Viaţa este o aventură de o semnificaţie spirituală extraordinară“

În pofida programului său de lucru, foarte încărcat de cursurile universitare şi orele de laborator la Facultatea de Chimie, tata găsea timp pentru lectură, studiu şi scris, dar şi pentru a participa la întâlnirile grupului, care-l interesau în mod deosebit. Toate temele care se discutau îi reţineau atenţia şi îl determinau să se pregătească cu o conştiinciozitate admirabilă, făcând numeroase note, extrase şi relecturi cotidiene. În intervenţiile sale, el readucea mereu în discuţie problema raportului dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea revelată, precum şi problema vieţii spirituale creştine în vremurile moderne.

Contactul lui cu antimiştii avea la bază respectul, simpatia şi aprecierea. Trăsătura de caracter pe care tata o aprecia cel mai mult la aceştia era probitatea. Deseori el ne spunea că viaţa este o aventură de o semnificaţie spirituală extraordinară şi în această aventură a cunoscut şi a învăţat tot ceea ce ştia. Mai adăuga însă că numai oamenii oneşti şi luminaţi de credinţă, numai oamenii care au rostit adevărul şi au putut să-l întrupeze în faptă i-au devenit prieteni, i-au înnobilat existenţa şi au jalonat-o spre calea adevărată.

Aş vrea să mai reamintesc un fapt grăitor despre înţelegerea sentimentului de prietenie pe care îl trăia tata. Acesta s-a petrecut la puţin timp după eliberarea sa din închisoare la sfârşitul anului 1963. Printre cei care s-au grăbit să vină la noi acasă ca să-l revadă a fost şi Paul Sterian, el însuşi ieşind recent din puşcărie. După îmbrăţişări reciproce de bucurie, Paul Sterian i-a adresat următoarea întrebare: „Codine dragă, îţi mai aminteşte ce mi-ai spus când ne-am reîntâlnit în beciul Securităţii?“. La răspunsul negativ al tatii, Paul Sterian s-a întors spre noi, cei din casă, şi a spus: „Măi, copii! Dragă Codine, sunt cuvinte memorabile! Ascultaţi-le! Ai spus, contrar tuturor uzanţelor: Paule, sunt fericit că eşti alături de mine, de părintele Daniel şi de noi toţi. Până acum am vorbit de credinţă, a venit vremea să o şi dovedim. Este încercarea pe care ne-a oferit-o Dumnezeu“.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!