„Să păstrăm unitatea de credinţă şi disciplina canonică ortodoxă, dar şi pacea dintre culte“

10 Iulie 2008

Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, la deschiderea sesiunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 8-9 iulie a.c.

Mare dar este şi multă bucurie aduce unitatea sau comuniunea frăţească în Biserică. Dar când aceasta slăbeşte, se produce tulburare şi întristare. De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi“ (Efeseni 4, 3-6).

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, fiind direct răspunzător în faţa lui Hristos şi a Bisericii sale Ortodoxe soborniceşti (vezi Tomosul de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române din 1885), are multe atribuţii şi responsabilităţi, dar prima şi cea mai mare dintre toate este păstrarea unităţii de credinţă şi a comuniunii cu Biserica Ortodoxă universală, după cum se spune în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române (articolul 14, a şi b): „Sfântul Sinod păstrează unitatea dogmatică, liturgică şi canonică în Biserica Ortodoxă Română, precum şi comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă; examinează orice problemă de ordin dogmatic, liturgic, canonic şi pastoral-misionar, pe care o soluţionează în conformitate cu învăţătura Bisericii Ortodoxe şi hotărăşte, potrivit Sfintelor Canoane, asupra problemelor de orice natură“.

Scandalul dezbinărilor a pricinuit în mare măsură secularismul modern

După despărţirea Bisericilor de Răsărit şi de Apus din anul 1054, au avut loc unele încercări de refacere a unităţii creştine dintre Biserica Greacă şi Biserica Latină, dar aceste încercări au eşuat, pentru că au fost motivate mai mult politic decât pur bisericesc şi nu s-au bazat pe un dialog teologic şi spiritual profund. Ca urmare, secole de-a rândul, cele două Biserici s-au acuzat reciproc de schismă, în timp ce o mare parte din Bisericile Ortodoxe din Răsărit au intrat sub stăpânirea musulmană iar, mai târziu, în secolul al XVI-lea, Biserica Latină papală a fost zguduită în interior de noile învăţături şi dezbinări aduse de reformatorii protestanţi. La certurile bisericeşti ale creştinilor din Răsărit cu cei din Apus s-au adăugat astfel războaie religioase între catolicii şi protestanţii din Apus.

Dezbinările lor din Europa au fost apoi „exportate“ şi în alte continente, ca Africa, Asia şi America, odată cu expansiunea colonială şi cu înmulţirea misiunilor creştine europene în alte regiuni ale lumii. Însă, dezbinările, certurile teologice şi ura confesională au contribuit mult la slăbirea credinţei creştine în Europa şi a credibilităţii Bisericii în societate, facilitând apariţia şi dezvoltarea unor curente filosofice şi politice anticlericale, anticreştine şi antireligioase, mai ales în timpul apariţiei ideologiilor iluministe din secolele XVII-XVIII şi apoi a celei comuniste (sec. XIX-XX). Scandalul dezbinărilor a pricinuit în mare măsură secularismul modern şi indiferentismul religios.

Ca remediu, a fost nevoie urgentă, la începutul secolului al XX-lea, şi mai ales după fiecare război mondial, ca toţi creştinii care s-au certat între ei secole de-a rândul, deşi în acelaşi timp predicau toţi Evanghelia iubirii lui Hristos şi mărturiseau în cult credinţa lor în Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, să-şi schimbe modul de a se comporta unii cu alţii. Aşa a apărut o nouă orientare, numită mişcarea ecumenică, adică mişcarea de refacere a unităţii vizibile a creştinilor din întreaga lume (oikumene), mişcare primită cu entuziasm atunci, slăbită şi adesea contestată azi, din cauza unor slăbiciuni şi eşecuri ale sale.

De la polemică, la dialog

Astfel, ca urmare a noului spirit ecumenic, s-a trecut de la polemică la dialog; de la confruntare la cooperare şi ajutorare frăţească; de la a prezenta mai întâi deosebirile la a sublinia mai întâi ceea ce e comun. S-a trecut de la ura confesională reciprocă la respectul reciproc. Aşa se face că, dacă secole de-a rândul, Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică s-au acuzat reciproc, ca fiind „Biserică schismatică“, acum au început să se considere „Biserici surori“. Desigur, se are în vedere mai ales faptul că cele două Biserici au împreună şapte Sfinte Taine, mulţi sfinţi comuni în calendar, organizare eclesială similară, condusă de episcopat sacramental, monahism, artă şi muzică sacră şi altele.

În anul 1965, au fost ridicate anatemele reciproce din 1054, de către Patriarhul Ecumenic Athenagoras I şi Papa Paul al VI-lea. De asemenea, au fost iniţiate dialoguri teologice internaţionale în care diferenţele dogmatice sunt discutate mai mult amabil decât polemic. În plus, pe lângă schimbul de burse oferite studenţilor, se manifestă multă disponibilitate din partea Bisericii Romano-Catolice şi a celorlalte Biserici din Occident de a împrumuta lăcaşuri de cult noilor parohii ortodoxe din Europa Occidentală, care n-au posibilităţi financiare de a-şi zidi biserici proprii etc.

O slăbire progresivă a disciplinei canonice ortodoxe

În acest context nou, de frăţietate creştină binevoitoare, constatăm însă şi o slăbire progresivă a disciplinei canonice ortodoxe privind comportamentul liturgic al ortodocşilor faţă de alţi creştini, mai ales faţă de romano-catolici şi greco-catolici, aceştia fiind mai apropiaţi de ortodocşi, din punct de vedere dogmatic, liturgic şi canonic. Aşa se explică faptul că, în Orientul Apropiat, creştini ortodocşi se împărtăşesc uneori în biserici catolice, iar creştini catolici primesc Euharistia în biserici ortodoxe, cu îngăduinţa ierarhilor lor, motivând că, întrucât trăiesc într-un context majoritar musulman, creştinii trebuie să arate mai multă frăţietate şi comuniune între ei.

În Biserica Ortodoxă din Polonia, preoţi ortodocşi săvârşesc împreună cu preoţi romano-catolici Sfânta Taină a Cununiei, când mirele sau mireasa este catolic sau catolică. În Biserica Ortodoxă Rusă, romano-catolicii au primit Euharistia ortodoxă în timpul regimului comunist, când comunităţile catolice nu aveau preoţi, iar în anul 1997 şi în anul 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, mai îngăduitor decât Biserica Greacă, a hotărât că este posibilă primirea catolicilor în Ortodoxie fără repetarea Botezului şi nici măcar remirungere, ci doar printr-o declaraţie de pocăinţă, recunoscându-se astfel implicit Sfintele Taine săvârşite în Biserica Romano-Catolică.

În Europa Occidentală, adesea, şi mai rar în România, unii ierarhi ortodocşi au oferit Sfânta Euharistie unor clerici şi credincioşi greco-catolici, mai ales că, în 1948, credincioşilor greco-catolici primiţi în Biserica Ortodoxă Română nu li s-a mai administrat Taina Mirungerii, iar preoţii greco-catolici n-au fost rehirotoniţi.

La rândul lor, unii episcopi şi preoţi romano-catolici sau greco-catolici oferă împărtăşania catolică unor credincioşi ortodocşi. Desigur, când un cleric sau un ierarh ortodox se împărtăşeşte într-o biserică romano-catolică sau greco-catolică, disciplina canonică sacramentală ortodoxă se slăbeşte şi mai mult.

Sfânta Euharistie - manifestarea cea mai intensă a unităţii Bisericii

La astfel de gesturi de mare îndrăzneală, îngăduinţă sau iconomie, motivate fie pastoral, fie ecumenic sau chiar prozelitist, reacţionează clericii şi credincioşii mireni ortodocşi cunoscători şi împlinitori ai disciplinei tradiţionale, dar mai ales monahii atoniţi preocupaţi de observarea strictă a disciplinei canonice (mai severă în spaţiul eclesial grecesc, decât în cel rusesc sau românesc), refuzând orice pogorământ pastoral sau ecumenic în cele sfinte. De ce? Pentru că aşa-zisa „intercomuniune“ estompează diferenţele dogmatice dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică şi slăbeşte unitatea de credinţă ca bază unică a refacerii comuniunii dintre cele două Biserici. Ce rost are, de fapt, o Euharistie comună, dacă Bisericile rămân în continuare despărţite din punct de vedere dogmatic şi canonic? Confuzia aceasta nu poate fi o bază solidă a comuniunii eclesiale adevărate.

Ce este de făcut în faţa acestei probleme? Este necesară o reafirmare a principiului fundamental al eclesiologiei ortodoxe, implicit al ecumenismului ortodox, şi anume că Sfânta Euharistie nu este un mijloc sau o etapă spre unitatea creştină eclesială, ci manifestarea cea mai intensă a unităţii Bisericii, încoronarea ei.

Aceasta este învăţătura Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Părinţi şi a teologilor ortodocşi contemporani fideli tradiţiei Bisericii nedespărţite. În acest sens, într-o carte purtând titlul semnificativ: „Pentru un Ecumenism Ortodox“, publicată în editura Athos, Pireu, 1976, Părintele Dumitru Stăniloae scria: „Pentru Biserica Ortodoxă intercomuniunea care separă comuniunea euharistică de unitatea de credinţă şi de unitatea Bisericii este de neconceput. Mai corect spus, aceasta este un pericol de dizolvare a Bisericii, a unităţii de credinţă şi de încetare a Euharistiei“.

Am citat această clarificare teologică a Părintelui Stăniloae folosind Scrisoarea trimisă nouă, în data de 4 iulie 2008, de Toţi reprezentanţii şi întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mănăstiri ale Sfântului Munte Atos adunaţi în sinaxă (nr. de înreg. F 2/7/1541, Careia, 20-6/3-7-2008), aceştia fiind foarte preocupaţi de păstrarea disciplinei canonice ortodoxe în privinţa comuniunii euharistice în raport cu alţi creştini.

Nu este permisă ortodocşilor împărtăşirea în altă Biserică decât în cea Ortodoxă

Prin urmare, este necesar ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să reafirme, pe baza legăturii dintre unitatea de credinţă şi unitatea Bisericii, că nu este permis nici unui cleric sau mirean ortodox să primească împărtăşirea euharistică în altă Biserică decât în cea Ortodoxă, iar cei ce au făcut aceasta să nu o mai repete.

Totuşi, prin această măsură de disciplină canonică ortodoxă, nu dorim să defăimăm sau să tratăm cu aroganţă şi dispreţ pe ceilalţi creştini, sau să întrerupem dialogul teologic şi cooperarea practică în domeniul social-caritabil, ci dimpotrivă, considerăm că, printr-un dialog teologic sincer şi profund, pot fi redefinite dogmele care separă Biserica Romano-Catolică de cea Ortodoxă. În acelaşi timp, este necesar ca ortodocşii clerici, monahi şi mireni, să nu folosească cu uşurinţă şi patimă cuvinte grele ca „erezie“ şi „eretici“, „apostazie“ şi „trădare“, la adresa altor ortodocşi sau la adresa altor creştini, deoarece, adesea, sub pretextul că salvăm Ortodoxia, ne urâţim sufletul, întrucât despărţim dreapta credinţă de iubirea creştină smerită. Uităm că de fapt trebuie să „ţinem adevărul în iubire“ (Efeseni 4, 15), să apărăm şi să promovăm „credinţa lucrătoare prin iubire“ (Galateni 5, 6), după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel.

Ierarhii Sfântului Sinod, ca Părinţi arhipăstori, trebuie să vegheze la mântuirea celor pe care-i păstoresc (cf. Fapte 20, 28; 1 Tesaloniceni 5, 12-13; Evrei 13, 17), având datoria sfântă de a învăţa pe cei neştiutori, de a îndrepta pe cei ce greşesc, de a ridica pe cei căzuţi, de a vindeca pe cei răniţi sufleteşte, de a ierta pe cei ce se pocăiesc, pentru ca toţi să dobândim mântuirea în Hristos, Capul Bisericii (Efeseni 1, 22-23) şi Mântuitorul lumii.

Biserica Ortodoxă Română a fost totdeauna paşnică, a convieţuit secole de-a rândul cu oameni de alte etnii şi convingeri religioase, apărând dreapta credinţă fără să umilească pe alţii. Biserica noastră ştie, de asemenea, să respecte legile României de azi, care interzic defăimarea şi învrăjbirea dintre culte, promovând respectul reciproc dintre ele (vezi Constituţia României - articolul 29, alin. 2 şi 4 , şi Legea cultelor - art. 13).

Iar pentru că, în urmă cu două zile (6 iulie 2008), a avut loc în America de Nord un mare eveniment, şi anume unirea, după 60 de ani de despărţire, a celor două Eparhii Ortodoxe Româneşti într-o singură Mitropolie Ortodoxă Română în comuniune directă cu Patriarhia Română, să dăm slavă lui Dumnezeu şi să felicităm pe toţi cei ce au contribuit la realizarea acestei lucrări sfinte şi aducătoare de bucurie în comuniune frăţească.

În încheiere, mai dorim să spunem că, întrucât Sfântul Sinod are pe ordinea de zi şi alegeri de noi episcopi, este necesar ca în aceste alegeri să căutăm binele comun al Bisericii, ţinând seama şi de rezultatul consultării clerului şi credincioşilor dintr-o eparhie, care trebuie consideraţi ca fiind împreună-lucrători cu noi în viaţa şi misiunea Bisericii noastre în societate.

De asemenea, Sfântul Sinod este chemat ca în duh de părintească purtare de grijă, să adopte măsuri concrete de ajutorare a parohiilor sărace şi să intensifice activitatea social-filantropică în societatea românească.

Rugăm pe Atotmilostivul Dumnezeu să ne ajute ca în duh de responsabilitate părintească şi de comuniune frăţească să lucrăm şi noi în aceste zile spre slava Preasfintei Treimi şi binele Bisericii.

Notă: Intertitlurile aparţin redacţiei


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!