Interviu
Pomelnicul Mănăstirii Cotroceni, 1702 (interior)

Sacru și științific reunite într-o colecție muzeală

Marius Nedelcu, 03 Martie 2016

Când nu avem prea multe motive de a ne mândri cu prezentul, istoria poate constitui un model de inspirație și  mobilizare. Prin cu­noașterea trecutului și a valorilor care ne‑au șlefuit putem înțelege menirea noastră. O che­mare la trezire și la cunoașterea adevărată o poate constitui o co­lec­ție muzeală, iar atunci când aceasta este alcătuită din obiec­te de patrimoniu cu valoare sacră efectul este benefic. Despre colecția de artă a Patriarhiei Române de la Mănăstirea Antim din Capitală, care va fi organizată într‑un muzeu anul aces­ta, am vorbit cu mo­nahia Atanasia Văetiși, istoric de artă, specialist în cadrul Centrului pentru patrimoniu „Constantin Brâncoveanu” al Patriarhiei Române.

Care au fost primele preocupări pentru înființarea unui muzeu și cercetarea colecției de artă de la Mănăstirea Antim?

Într‑un articol publicat în revista Biserica Ortodoxă Română în 1922, teologul și istoricul Ștefan Berechet vorbea pentru prima dată despre necesitatea înființării unui muzeu al Patriarhiei Române.

La sfârșitul anilor '50, legat de intenția concretă a Patriarhului Justinian de a organiza muzeul, apar materiale despre diferite obiecte din această colecție. Reputați istorici de artă scriu în reviste bisericești și descriu obiecte, publică inscripții și stabilesc proveniența pieselor. Este cazul lui I. D. Ștefănescu, care publică un material în Glasul Bisericii în 1958, sau al lui Victor Brătulescu, arhitect la Comisia monumentelor istorice, care publică în 1959 un pomelnic pe care l‑a descoperit și cercetat. Sigur, această preocupare e legată de faptul că între 1959 și 1963 au loc reparații ample în incinta Mănăstirii Antim. Atunci a fost restaurat, completat, refăcut întreg complexul monahal, nu doar biserica, ci și corpurile de pe latura de sud și de est. Cu acest prilej s‑a pus problema organizării unui muzeu în incinta de la Antim și, în consecință, a fost investigată colecția.

Erau atunci câțiva istorici de artă în jurul Patriarhului Justinian. Cel care va contribui la amenajarea primului muzeu din incinta Mănăstirii Antim, deschis în 1966, la împlinirea a 250 de ani de la moartea martirică a Sfântului Antim Ivireanul, a fost preotul și istoricul bisericesc de vrednică amintire Niculae Șerbănescu. Muzeul a fost gândit atunci ca împlinind o dublă funcție: un muzeu memorial Antim Ivireanul, căruia i‑a fost dedicată o parte din expunere, și un muzeu al colecției de artă bisericească a Patriarhiei. Aceeași linie a urmat‑o expunerea de la Mănăstirea Antim și la reorganizarea din 1996 și o va urma și acum.

Cum s‑a constituit fondul foarte bogat al acestei colecții?

În cea mai mare parte prin preluarea unor obiecte din biserici și mănăstiri. Legat de dorința constituirii unor colecții și muzee, la începuturile modernității, se știe că au fost luate din mediul lor, din spațiul liturgic, numeroase icoane și obiecte de cult. Un act cu dublu sens: în acest mod unele dintre obiecte au fost salvate de la distrugere, au fost aduse din schituri și mănăstiri îndepărtate și puse la dispoziția cercetătorilor. Au fost clasate, organizate în expoziții și puse mai departe la dispoziția unui public larg. Pe de altă parte, scoase din context ele au fost muzeificate. Clasate, ordonate, ierarhizate valoric, au pierdut din dimensiunea sacră, câștigând însă în cea științifică.

Se știu puține lucruri concrete despre proveniența pieselor din colecția de la Antim. De fapt, s‑a cercetat, scris și publicat prea puțin în legătură cu colecția de artă bisericească a Patriarhiei Române. Acest lucru nădăjduim să îl împlinim acum prin publicarea, la inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a unui catalog. În cadrul Centrului pentru patrimoniu „Constantin Brâncoveanu” al Patriarhiei Române, care se ocupă de organizarea muzeului din incinta Mănăstirii Antim, cu prilejul Anului comemorativ Antim Ivireanul, am inițiat deja acțiunea de selecție, cercetare din punct de vedere istoric și artistic și de restaurare a celor mai valoroase icoane din colecție, a celor care vor face parte din viitoarea expunere.

Un obiect liturgic, valorificat în cadrul unei colecții muzeale, își pierde valoarea lui sacră?

Discuția e complexă și nu e locul să o purtăm acum: ce se pierde și ce se câștigă prin aducerea unui obiect de artă bisericească într‑o colecție și scoaterea lui din contextul liturgic. Un pomelnic, de pildă, e făcut pentru a sta în altar și a fi citit acolo. Dar un pomelnic de la 1645, cum avem și noi în colecția Patriarhiei, scris în slavonă, cu un șir de nume care nu mai pot fi descifrate și identificate, a căror legătură cu cel care a ctitorit biserica s‑a pierdut, nu mai are decât un rost documentar. La fel putem spune și despre vechile obiecte de argintărie păstrate, o anaforniță, un litier, un panaghiar, datând din secolele XVII‑XVIII, ale căror inscripții dezvăluie pagini de istorie. Citim pe un litier: S‑a făcut în zilele măriei sale luminatul domn Constantin Brâncoveanu, din îndemnul părintelui kir Iosif egumenu, din argintul răposatei Hristina monahia, cu blagoslovenia preasfințitului Kir Teodosie Mitropolit al Țării Românești la 1690. Frumusețea lui ca obiect de artă e impresionantă, expunându‑l într‑un muzeu o împărtășești cu mult mai mulți decât păstrându‑l în altarul unei biserici. Dar spuneam, această problemă a despărțirii culturii de cult a marcat începuturile modernității, odată cu ea începe constituirea, în sens insti­tuțional, a patrimoniului cultural. Pe lângă rolul lor liturgic, unele obiecte au și o funcție identitară, istorică. Aceasta implică însă și o responsabilitate față de moștenirea artistică și patrimonială: ea trebuie în primul rând cunoscută, valoarea ei trebuie făcută publică (prin studii, ­cercetări, publicații) și evaluată corect.

Ne puteți prezenta câteva obiecte valoroase și inedite pe care le‑ați găsit?

Pomelnicul Schitului Brădet, datat 1645, este una dintre cele mai frumoase piese din colecție. Este un triptic a cărui față exterioară sugerează, prin formă și prin scena pictată a Bunei Vestiri, ușile împărătești ale unui iconostas.

Coloanele de la interior cuprind numele domnitorilor, de la Mircea cel Bătrân la Constantin Brâncoveanu, nume de ierarhi, de monahi și de laici. Inscripția în slavonă ne spune că a fost făcut de jupân Ioan și jupânița lui Anca, în zilele lui Matei Voievod. Un alt pomelnic aflat în depozitul de la Antim provine de la Biserica Stelea din Târgoviște, din 1763.

O minunată piesă de artă brâncovenească este pomelnicul triptic provenind de la Mănăstirea Cotroceni, datat 1701. Închis, el este asemeni unor uși împărătești sculptate cu motive geometrice și vegetale proprii repertoriului decorativ brâncovenesc.

Întorcându‑mă acum la studierea colecției, aș vrea să amintesc de cel care publică cele mai multe obiecte din colecția Patriarhiei, inclusiv cele trei pomelnice, este bizantinologul Alexandru Elian în 1961, în volumul său de inscripții ale orașului București. Aici apar piesele de argintărie din timpul lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, un epitrahil din 1613, al Mitropolitului de Filippi, Clement, câteva icoane. Inscripțiile lor conțin mărturii despre nume de donatori, meșteri, comanditari, care întregesc și completează istoria bisericilor și a mănăstirilor cărora le‑au aparținut.

Pe lângă aceste lucruri publicate, am avut bucuria să descopăr în depozitul adăpostit în cuhnia Mănăstirii Antim piese necercetate; uneori frumusețea și valoarea lor pot fi doar întrevăzute sub stratul de depuneri și murdărie adăugat în timp.

Ce ne puteți spune despre icoanele care, probabil, alcătuiesc partea cea mai bogată a colecției?

Între exemplarele mai valoroase aș aminti de cele două icoane împărătești, cu Iisus Hristos Mare Arhiereu și Maica Domnului cu Pruncul, provenind din Moldova secolului al XVII‑lea, din ambianța stilistică a școlii din Lvov, din Ucraina subcarpatică. Sunt apoi icoane care au făcut parte din diferite iconostase brâncovenești, cu apostoli, dar și cu praznice, remarcându‑se prin eleganță, folosirea din belșug a aurului, prin expresivitatea figurilor. Cu acel desen îngrijit, caligrafic, cu cromatica armonioasă și vie, proprie icoanei brâncovenești, reprezintă partea cea mai valoroasă a colecției.

Dar există și o mare varietate de icoane postbrâncovenești de la mijlocul și sfârșitul secolului al XVIII‑lea, de icoane din secolul al XIX‑lea, trădând deja influențele artei apusene, icoane rusești de mai bună sau mai modestă factură. Poate fi reținută și o serie completă de icoane prăznicar, simple, populare, cel mai probabil din Țara Românească, din secolul al XVIII‑lea.

Există apoi o foarte frumoasă icoană de școală cretană cu o alăturare inedită de sfinți: Eumenie, Episcopul, o cuvioasă a cărei inscripție nu se păstrează, Cuvioșii Teodosia și Efrem Sirul. Este lucrată la comanda Mitropolitului Maxim al Cretei. Un exemplar de vârf a ceea ce numim școala veneto‑cretană.

Aș vrea să amintesc însă și de alte categorii de obiecte pe care le adăpostește depozitul din incinta Mănăstirii Antim: o serie de fotografii ale bisericilor monument istoric, cu valoare documentară, obiecte de artă populară - costume, ceramică, icoane pe sticlă. Fotografii sau picturi în ulei ale unor ierarhi ai Bisericii noastre, copii după tablouri votive din biserici. În unele cazuri predomină valoarea artistică, în altele cea documentară, istorică, adică cele două calități pe care trebuie să le întrunească un muzeu. Dacă mai adăugăm și varietatea, un lucru de la sine înțeles într‑un fond care însumează aproape 2.000 de piese, avem toate datele reușitei viitorului muzeu de artă bisericească din incinta Mănăstirii Antim. 


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!