Satul din pustia cu patru locuitori și o mănăstire

Satul Strunga, din comuna Oltina, județul Constanța, definește cel mai exact pustia, capătul de lume, locul unde timpul se aude ca un șuierat de șarpe, iar omul este mai degrabă o prezență accidentală. În această așezare cu casele pustiite continuă să trăiască o familie și alți doi bărbați, unul într-un capăt al satului și altul în celălalt. Iar obștea de maici de aici reușește să țină în stare de respirare ce mai este viu în acest sat.

Este necesar să ajungi la Strunga din trei motive: mai întâi pentru a înțelege, prin comparație, locul și timpul din care vii. Apoi, pentru a te minuna de lucrarea pustiei în care o obște de maici reușește, prin nevoirile ei, să țină în stare de respirare ce mai este viu în acest sat.  Și, în cele din urmă, să vezi cum curg lacrimile unui Crist răstignit pe o cruce de lemn deasupra satului, obosit și şfichiuit de plumbii viscolelor care i-au biciuit ani la rând trupul, pe obrajii ultimului nea Vasile din Strunga, întâlnit din întâmplare pe drum. Când vei vedea și înțelege toate acestea, vei ști cât de neprețuită este viața și, mai presus de toate, nădejdea creștină.

La doar 4 kilometri de Oltina, la marginea sudică a iezerului cu același nume și la nord-est de balta Ciamurlia, într-o vale înconjurată de dealuri cu ieșire spre balta Oltina, se află Strunga, cel mai mic sat din Dobrogea. Un fel de amintire împietrită. Cândva se numea Câșla, iar pe la începutul secolului XX avea vreo 440 de hectare de teren și vreo 175 de suflete. Pe la 1930, locuiau aici 274 de persoane, existau școală și toate cele necesare vieții. Astăzi, mai este locuit doar de patru persoane și de alte două din afara satului, care au grijă de niște animale, printre care câțiva câini care păzesc, cu fidelitatea lor cunoscută, conștiincioși nimicul.

Trecerea dintr-un capăt în altul al satului pe o părere de drum este ca o plimbare printr-un decor de mucava abandonat după filmări. Case părăsite, cu cioburi de viață rămase agățate de colțurile prispelor, cu geamuri înfundate sau sparte, cu acareturi inutile, abandonate ca niște căruțe cazone pe marginea drumului după un bombardament aerian.

Un zbieret de capră sau un lătrat de câine te face să tresalți cu speranță și chiar să crezi că de undeva, din spatele curții, va ieși cineva la poartă să vadă cine trece. E numai o părere, căci din nemișcarea din jur nu va răsări nimic, deși un crâmpei de viață pulsează bănuit parcă dincolo de aparențe.

Și, totuși, în această tăcere de calcar, nu se poate să nu simți un fel de așteptare, ca o nădejde. Te lămurești când de departe zărești turlele Mănăstirii Bunei Vestiri, căci de acolo vine speranța.

În anul 2004, când nimeni nu mai credea în înviere la Strunga, câteva maici, cu toate cele necesare ale inimii și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, aduc aici vestea cea bună: nașterea unei mănăstiri pe locul unde cu ani în urmă trăiseră oameni gospodari.

Ne-am obișnuit singuri

„Din cauza condițiilor vitrege, ei au părăsit satul. Timp de 40 de ani candela a stat stinsă în vechea biserică de aici. Noi am reaprins-o și vom purta spre cer și credința noastră ortodoxă, dar și crucea acestei așezări. Noi, cele 13 viețuitoare, împreună cu părintele nostru duhovnic. Pe cei câțiva locuitori care mai trăiesc aici îi mai cercetăm, mai ales în zilele de sărbătoare, când părintele merge la ei cu Boboteaza, cu icoana vestind Nașterea Domnului, când avem parastase sau la hram. Îi invităm sau mergem și le ducem din prinoasele noastre acasă, stăm de vorbă cu ei, dar ei vin rar pe la noi”, ne spune maica stareță Filareta Băltărețu, pe care am găsit-o în paraclisul vechi al mănăstirii.

Împreună cu maica Mihaela, am mers după aceasta la familia Popa, care locuiește ceva mai sus de mănăstire.

Curioși să vadă cine se încumetă să le calce așezarea, oamenii ies la poartă, lăsându-se însă cu greu antrenați într-o discuție.

Florin Popa are 48 de ani și a crescut în acest sat. Nevasta lui, Valerica, e cu patru ani mai mare. Sunt singuri, adică nu au copii. „Mai avem aici un vecin cu animale, ceva mai la vale încă un băiat și spre baltă mai trăiește un bărbat într-o casă acolo. Când eram copil, erau multe case locuite aici, dar oamenii au murit, alții au plecat la oraș și au vândut gospodăriile. În schimb, nu a mai venit nimeni. Creștem câteva oi pentru casă, avem și un tractor. Ne bucurăm că avem curent electric, apă luăm de la izvor. Nu ne este foarte greu acum, pentru că s-a mai refăcut șoseaua și ieșim mai ușor din sat. Eu am lucrat o vreme pe la baltă, ca paznic. Cineva de pe la Oltina are niște stupi aici. Pe vremea colectivului era în plan să se desființeze satul. Mai rămăseseră vreo șase-șapte case locuite, dar de ce nu s-a desființat nu mai știu. După Revoluție, a mai fost ceva mișcare, pentru că au venit oamenii să-și ia pământul înapoi, l-au lucrat câțiva ani, apoi au re­nun­țat la el. Iarna, când este zăpa­da mare, e cam greu pe aici. Ne pre­gătim din timp, să nu avem pro­­bleme. Dar ne-am obișnuit cu toate”, ne spune bărbatul, liniș­tind câinii care ne tot dau târcoale.

Câteva cuvinte. Vorbe simple, suficiente însă ca să ne facă să înțelegem ce e cu satul lor. Cu părerea lor de sat.

Nea Vasile

La Strunga, cuvintele sunt scumpe, iar rostirea lor doare. Așa că am plecat încet pe ulița pe unde nu va mai trece nici un străin poate până la vară. Și-n drum, aproape de mănăstire, ne apare în cale nea Vasile Ivan. Un bărbat de 60 de ani. Ultimul nea Vasile din Strunga. Are un băț în mână, cu care se apără de câini, și o sacoșă din plastic. Vine „de devale”, de la un prieten, care i-a dat un borcan cu borș şi-o pâine. Surprins că-l băgăm în seamă, se oprește, încearcă un zâmbet, își lasă jos bățul, semn că nu se teme de noi și ne spune, ca o scuză, că i-au căzut toți dinții și că are nepoți și strănepoți preoți. Ne privește cu sfială, rugându-ne să nu ne batem joc, să nu-l dăm la „antene”, pe undeva, să râdă lumea de el.

„Sunt de aici și stau singur. Merg și muncesc pe unde pot, la animale, la câmp, dar este foarte greu. Nu trebuie să mă ajute nimeni. Asta e viața!”, ne spune omul și lacrimile îi curg pe obraz, din muntele de sare de sub pleoape. Dar nu sunt lacrimile lui, ci parcă ale Mântuitorului răstignit pe crucea de lemn de pe deal. Singurul Care, părăsit de toți, Se lasă bătut în piroane pentru toți și învie pentru fiecare, zi de zi, clipă de clipă.

Stai liniștit, ultimule nea Vasile din Strunga. Nu am venit să te batjocorim. Am venit să-ți adunăm lacrimile și să facem din el un țipăt.

Asta e viața, nea Vasile. Asta e viața...