Religie şi ştiinţă
Sensul educaţiei în viaţa cotidiană

Sensul educaţiei în viaţa cotidiană

Marta Grădinaru, 11 Septembrie 2013

Alegem astăzi să înţelegem educaţia fie ca un complex rigid de informaţii, un cumul de teorii care trebuie învăţate, iar uneori doar memorate, în virtutea unei etichete sociale, fie ca un dat împropriat într-un mod firesc. Şi poate că ultimul sens suscită nişte semne de întrebare: cum adică să fie educaţia un dat sau mai bine spus un dar? Însă, îndeosebi, cum s-ar putea înscrie procesul de educare în orizontul unei cunoaşteri naturale?

Înainte de a răspunde a­cestor problematizări prin­tr-un exemplu concret, merită să acor­dăm atenţie unei definiţii de nu­­anţă, deşi incomplete, din Dic­ţionarul Explicativ asupra e­ducaţiei ca „activitate socială1 cu caracter fundamental de tran­­smitere a experienţei de via­­ţă, a culturii către generaţii ti­nere, de influenţare sistema­ti­că şi conştientă a dezvoltării in­telectuale, morale sau fizice; bu­nă cuviinţă“2. Aşadar, între al­tele, educaţia este un dar pri­mit de la celălalt prin comuni­ca­­re. Şi totuşi ce intenţionează să ni se comunice? În acest dar tran­spare împărtăşirea unei în­ţelegeri unitare despre uimi­toa­­rea lume a numelor (sau de-nu­mirilor atribuite fiecărei făp­turi sau materii din uni­vers), împărtăşirea unei expe­ri­­enţe autentice, a unor taine poa­te încă neaccesate sau, din con­tră, probate şi înmânate3 în virtutea unei responsabilităţi personale4 care traversează în par­cursul său şi alcătuirea ini­mii. Căci şi cultura - vorbind des­pre „transmiterea culturii“ - se consideră a fi la modul practic o tradiţie vie, întrupată de la generaţie la generaţie, şi astfel conţine în sine o în­căr­că­tu­ră profund spirituală. Şi ce în­seam­nă o nouă generaţie decât naş­terea din nou, ceea ce în lim­bajul evanghelic s-ar tradu­ce ca naşterea de sus, „din apă şi din Duh“ (In. 3, 5)?

Cultura care nu trece prin ini­mă nu poate fi dătătoare de via­ţă, ci obositoare; şi în acest sens riscă să devină un verita­bil chin câtă vreme nu este în­ţe­leasă, deci trăită. De aceea, la polul opus, fiecare gest, fie­ca­re obicei cu adevărat tra­diţio­nal, inclusiv vestimentaţia, o­cu­­paţia, modul de a vorbi, de a re­­laţiona sau de a ne întâlni u­nii cu alţii, deci fiecare dintre a­ces­tea chiar este un simbol  viu, fas­cinant, deopotrivă  personal şi universal, care îşi revelează tai­na pe măsură ce este întrupat în viaţa de clipă cu clipă. Ast­fel, în ultimă instanţă, lu­mea reprezintă „un transpa­rent al lui Dumnezeu“5, ca una ce este purtătoare de pecetea Du­hului Sfânt, o lume care ne in­vită cu fiecare nouă picătură de cunoaştere la apropierea din­tre noi, la bucurie, la pofta de viaţă, şi prin toate acestea la do­rirea de a participa sinergic la prezenţa iubitoare a lui Dum­nezeu în viaţa noastră şi a uni­versului însuşit într-un mod, de asemeni, iubitor. În ce­le din urmă, observăm că, de fapt, prin educaţie se comunică o­mului... omul, iar prin om Dum­­nezeu ni Se comunică no­uă în iubirea Sa faţă de în­trea­ga făptură. Şi poate că ceea ce ne frapează cel mai mult este că Dumnezeu a dorit să ni Se îm­părtăşească în mod perso­nal, să Se lase atins de către om prin simţirea înţelegătoare a minţii şi a inimii clar-vă­ză­toa­re (care vede  lucrurile în e­sen­ţ­a lor, întru adevăr). Însă toa­te aceste daruri sădite în fi­in­ţa noastră ca potenţial trebuie cultivate - adică să ne lă­săm educaţi6 pentru a dobândi în­ţelegerea lumii înconjură­toa­re, sesizarea Duhului care o în­no­bilează cu o frumuseţe şi o al­cătuire unică, şi conştientiza­rea vocaţiei noastre ca dimpre­u­nă-receptori ai bucuriei şi sfin­ţitori ai creaţiei, în tot de-a una, întru asemănarea Dum­ne­zeieştii Treimi.

Invitaţie nescrisă la revelaţia unei lumi inedite

Şi totuşi, de ce ar fi educaţia şco­lară atât de prezentă în va­can­­ţă? Cum ar putea să devină e­ducaţia şcolară un interes viu, ex­tra-curricular (!), admis de bu­năvoie în viaţa copilului? Poa­te doar dacă am vedea în e­du­caţie o sursă inepuizabilă de pro­vocări ale cunoaşterii în curs să devină motive de bucu­rie! Pe măsură ce cunoaştem lu­mea înconjurătoare, parcă de­prindem o nouă perspectivă a lucrurilor prin care vedem sen­sul fiecăruia şi tocmai în lu­m­i­na raţiunilor revelate, ne mi­nu­­năm şi ne bucurăm de a­ceas­tă nouă lume şi împreună cu ea. Iar dacă ne bucurăm este pen­tru că am început să o în­ţe­le­gem, să intrăm în relaţie cu ea, să o simţim şi, astfel, să o iu­bim. Însă această lume a ine­di­tului, a clipei, ni se deschide prin cunoaştere, dar o cunoaş­te­re responsabilă. Adică suntem făcuţi părtaşi la tainele lumii revelate pentru ca noi să ştim cum să ne comportăm cu ea în iubirea noastră. Şi, de fapt, după cum ne spun şi Sfin­ţii Părinţi, acesta este sensul cu­noaşterii, „vederea ade­vă­ra­tă este vederea duhovnicească a ­minţii şi ea constă în a te ui­mi şi a pătrunde în toate cele ce s-au făcut şi se fac“7.

Astfel, în vacanţă, copilul sau tânărul se bucură de roa­de­­le educaţiei care îşi găsesc ex­­presia în explorarea univer­su­­lui dimprejurul său din do­rin­ţa de a atinge şi de a simţi pli­nătatea vieţii care face să vi­bre­­ze într-un mod absolut unic pâ­nă şi cele mai mici detalii ale ma­teriei. Aşadar, prin educaţie, o­mul învaţă să vadă dincolo de si­lueta fizică a lucrurilor, adică în­vaţă să citească natura şi să re­laţioneze cu ea. În acest sens ni se pare foarte edificator sis­te­­mul educaţional finlandez - si­tuat în topul ţărilor evaluate de către PISA -, care a adoptat mo­delul comprehensiv de şcoa­lă, unde copiii cu vârste cu­prin­se între 7 şi 15 ani petrec timpul împreună, fără diferenţe de ni­vel între clase (adică nu exis­tă criterii comparative gen „cla­se de elită şi clase slabe“). Şi a­ceas­tă abordare a pedagogiei es­te posibilă din cel puţin două mo­tive: contextul cultural al po­porului finlandez - cu un impact foarte amplu asupra edu­ca­ţiei şcolare actuale8 - şi o „cul­tu­­ră“ a educaţiei9 care face din ar­ta de a preda o adevărată ca­ri­eră asumată cu toată dărui­rea de sine. De aceea, există o com­petiţie foarte strânsă pentru a deveni profesor tocmai pen­tru că acesta reprezintă sta­tutul cel mai onorabil (ca per­cepţie civică, nu ca salariu) la nivel naţional, în virtutea u­nei pregătiri foarte exigente în sta­re să facă faţă atribuţiilor spe­cifice pe care le adresează fie­cărui tânăr în parte ca unuia ce are şanse egale de a primi o e­ducaţie de calitate10. Iar când spu­nem model comprehensiv ne referim la o şcoală concen­tra­­tă pe practică, pe experi­men­­tări prin care fiecare copil să deprindă aptitudinile funda­men­tale, dar şi simţul cunoaş­te­rii, al unei curiozităţi spre par­ticiparea la viaţa naturii, să de­vină creativi şi să înveţe să se exprime prin darurile perso­na­le (ceea ce explică curricula in­dividualizată). Şi credem că es­te foarte firesc ca profesia de pe­dagog să fie mai presus decât cea de medic sau de avocat: în timp ce ultimele urmăresc să re­facă un echilibru iniţial, pro­fe­­sorul devine co-participant la for­marea unui om. Ceea ce de­vi­ne o lucrare cu adevărat dum­nezeiască, în duhul tradi­ţi­ei neptice - „mintea omului nu nu­mai că rezideşte prin cuvânt su­fletele celorlalţi oameni, dar le face vii prin duhul gurii sa­le“11.

Note: 1 ‑Cele mai multe definiţii a­tri­buie educaţiei o notă de social, cel mult moral, fără a aminti de a­xul central al acesteia şi fi­na­li­ta­tea, de fapt - „cultura du­hu­lui“.

2 ‑http://dexon­line.ro/de­fi­ni­tie/e­du­catie

3 ‑În-mânarea, tradus ad litte­ram, este ceva dat prin mână, ce­ea ce arată caracterul absolut personal.

4 ‑Responsabilitatea, deopotrivă a ce­lui care oferă şi a celui care pri­­meşte aşa cum şi dragostea nu poate fi decât responsabilă (mi­­trop. Antonie Bloom), în sen­sul în care se împărtăşeşte (re­ci­proc) în perspectiva unui per­ma­nent răspuns creator, vir­tu­al.

5 ‑Un răspuns al pr. Dumitru Stă­niloae în „7 dimineţi cu pă­rin­te­le Stăniloae“, convorbiri re­a­li­za­­te de Sorin Dumitrescu, Ed. A­­nastasia, Bucureşti, 2002, p. 81.

6 ‑Observăm, în duhul Sfinţilor Pă­rinţi, că Dumnezeu Se lasă cu­noscut numai şi numai prin sme­renia omului, în timp ce cu­noaşterea prin sine, auto­su­fi­­cientă, prezintă o cunoaştere dis­torsionată a lumii, opacă tai­nelor dumnezeieşti.

7 ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, a­pud mitrop. Hierotheos Vla­chos, Psihoterapia Ortodoxă. Şti­inţa Sfinţilor Părinţi, Ed. În­vierea, Timişoara, 1998, p. 49.

8 ‑http://www.guar­di­an.co.uk/tea­cher-network/teacher-blog/2012/apr/09/finish-school-system

9 ‑http://www.huffingtonpost.com/2012/11/27/best-education-in-the-wor_n_2199795.html

10 ‑http://www.nyti­mes.com/2011/12/13/education/from-finland-an-intriguing-school-reform-mo­del.html?pagewan­tedâ2&_râ2&refâgeneral&srcâme

11 ‑Sf. Nichita Stithatul apud mi­trop. Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 145.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!