Documentar
Sfetnicul preţios al domnitorului Brâncoveanu

Sfetnicul preţios al domnitorului Brâncoveanu

Prof. Mircea Păcurariu, 20 August 2010

În fiecare an, la 16 august, Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte pe Sfântul Voievod şi Martir Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul său Ianache Văcărescu. Dacă despre Sfântul Voievod s-a scris foarte mult, despre dregătorul său devotat Ianache Văcărescu s-a scris mai puţin, fapt care ne îndeamnă să punem în lumină şi personalitatea sa.

Ianache (Ienache sau Enache) Văcărescu provenea dintr-o veche familie de boieri munteni, cu proprietăţi în satul Văcăreşti de lângă Târgovişte; tatăl său era Negoiţă Văcărescu, iar mama, Neacşa din Bucşani, era originară tot dintr-o veche familie boierească. În 1685, deci în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, Ianache era postelnic, iar între 1688 şi 1690, vătaf de copii de casă la curtea domnească. Ascensiunea lui pe scena vieţii politice a avut loc în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, care i-a încredinţat mai multe misiuni încă din primii ani de domnie. Astfel, în anii 1691-1694 era "căpitan de lefegii" (ostaşi mercenari, n.n.), între 1695 şi 1706 era agă, deci un comandant al unităţilor de ostaşi încredinţaţi cu paza capitalei, iar între 1707 şi 1710 era mare paharnic. Cu acest ultim titlu, în anul 1709 a fost trimis de Constantin Brâncoveanu timp de şapte luni ca reprezentant al său ("capuchehaie") pe lângă autorităţile otomane din Istanbul (Constantinopol). Din 1711 până la începutul anului 1714 apare în dregătoria de mare clucer (însărcinat cu aprovizionarea curţii domneşti). Înseamnă că a fost unul dintre sfetnicii cei mai apropiaţi şi devotaţi ai lui Constantin Brâncoveanu, fapt pentru care au fost duşi împreună la Istanbul, unde, la 15 august 1714, au avut acelaşi sfârşit tragic, Ianache fiind primul dintre cei decapitaţi atunci din ordinul sultanului. Deci şi-a sfârşit viaţa ca un neomartir alături de familia lui Constantin Brâncoveanu, pe care îl slujise cu credinţă o viaţă întreagă, trecând împreună "din moarte la viaţă". (Date prezentate după Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, pp. 252-253.)

Un mare ctitor de lăcaşuri sfinte

Pe când era mare agă, Ianache a ctitorit Biserica "Sf. Nicolae" din Văcăreşti, jud. Dâmboviţa, în anii 1698-1699. În pisania bisericii se preciza: "Aciastă sfântă şi dumnezeiască biserică de aici… pe moşia moşilor şi strămoşilor din pajişte s-au zidit de robii lui Dumnezeu Ianache Văcărescu vel aga, împreună cu jupâneasa lui Stanca şi cu fiii lui Maria, Constantin, Ilinca". Biserica lui Ianache a fost distrusă de cutremurul din 1838 şi pe locul ei s-a ridicat actuala biserică a satului Văcăreşti, jud. Dâmboviţa. (vol. Domnitorii şi ierarhii Ţării Româneşti. Ctitoriile şi mormintele lor, Bucureşti, 2009, pp. 750-751. Vezi şi Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din Ţara Românească, Craiova, 1970, p. 691.)

În 1712, Ianache Văcărescu a refăcut vechea mănăstire dâmboviţeană Nucet, fosta ctitorie a lui Gherghina Pârcălabul, unchiul domnitorului Radu cel Mare (într-un act din 15 decembrie 1501 apare ca "ridicată din temelie"). Biserica refăcută de Ianache a fost distrusă de un mare cutremur din 31 mai 1738, fiind din nou refăcută de fiul său, Barbu Văcărescu.

Tot familia Văcăreştilor, între care şi Ianache, a zidit biserica de mir din satul Nucet. (Vol. Biserici şi mănăstiri – monumente istorice reprezentative (din Arhiepiscopia Târgoviştei), Târgovişte, 2008, p. 204.) Ianache s-a implicat şi în refacerea "Mitropoliei de la Târgovişte", ctitoria lui Neagoe Vodă Basarab; mitropolitul Teodosie începuse restaurarea ei în 1707, dar, în anul următor, el a trecut la cele veşnice, încât lucrările au fost terminate de Ianache Văcărescu, pe atunci mare paharnic, care i-a făcut o nouă pardoseală şi a refăcut chiliile "din clopotniţă până la foişorul caselor vechi". (pr. Constantin NiŢescu, "Mitropolia Târgoviştei", în: Glasul Bisericii, XX, 1963, nr. 1-2, pp. 71-100; pr. Niculae ŞerbĂnescu, "Mitropolia din Târgovişte. Contribuţii la cunoaşterea trecutului ei", în: Glasul Bisericii, XVIII, 1959, nr. 7-12, pp. 534-535.)

În Bucureşti a rezidit, împreună cu Bârcă Cojescu, rudă cu el, fost mare logofăt, biserica cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", cunoscută sub numele de "Răzvan", după primul ei ctitor, căpitanul Răzvan, din 1620. Ctitoria lui "jupân Ianache Văcărescu", a soţiei sale, "jupâneasa Stanca", şi a fiilor lor a fost rezidită în anii 1705-1706. A fost refăcută apoi între anii 1857 şi 1859, când a fost pictată de braşovenii Constantin Lecca şi Mişu Popp. (Panait I. Panait, "Cercetări privind biserica Mănăstirii Răzvan", în: Glasul Bisericii, XXIX, 1970, nr. 1-2, p. 86; Aristide ŞtefĂnescu, "Contribuţii epigrafice la istoricul Bisericii Răzvan din Bucureşti", în Glasul Bisericii, XXXVII, 1978, nr. 3-4, pp. 381-387; Lucia Stoica, Neculai Ionescu Ghinea, Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti. Bisericile ortodoxe, Bucureşti, 2005, pp. 53-55; Mihaela G. Palade, art. în: Enciclopedia Ortodoxiei româneşti, Bucureşti, 2010, p. 124.)

Ianache Văcărescu a şi fost "ispravnic", adică supraveghetor sau coordonator al lucrărilor de zidire, a două ctitorii brâncoveneşti din Bucureşti, încă o dovadă a încrederii de care se bucura din partea domnitorului său. Prima era Biserica "Sf. Nicolae – Dintr-o zi" (situată pe str. Academiei, nr. 22), ctitoria doamnei Maria (Marica), soţia domnitorului martir, ridicată în 1702. Tot ca ispravnic apare în anul 1698, când Constantin Brâncoveanu - la rugămintea patriarhului Dositei al Ierusalimului – a refăcut chiliile şi casele Mănăstirii Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti (închinată Patriarhiei Ierusalimului); peste câţiva ani, acelaşi domnitor va zidi biserica nouă a mănăstirii, pe care o cunoaştem până azi. (Cf. vol. Domnitorii şi ierarhii Ţării Româneşti. Ctitoriile şi mormintele lor, Bucureşti, 2009, p. 257.) Aşadar, Ianache (Enache) Văcărescu a fost nu numai un mărturisitor şi martir al credinţei ortodoxe, ci şi un mare ctitor de lăcaşuri sfinte.

Urmaşii Văcăreşti

Este bine să notăm aici şi câteva lucruri despre familia şi descendenţii lui Ianache Văcărescu. A fost căsătorit cu Stanca, verişoară cu Maria (Marica), soţia lui Constantin Brâncoveanu. Au avut patru fii, care vor deţine funcţii importante în administraţia centrală de stat: Constantin, mare logofăt, Barbu, spătar, Ştefan, mare ban, şi Radu, mare vornic; a avut şi patru fete: Maria, Ilinca, Bălaşa şi Neacşa, toate căsătorite cu mari boieri (patru dintre ei – desigur cei mai mari – au fost pomeniţi în pisania bisericii din Văcăreşti, între care şi un Ioan, probabil mort de copil). Dintre fii, Constantin, ajuns mare logofăt, a ctitorit Schitul "Măgureanu" din Bucureşti, terminat de fiica sa Maria şi soţul ei Mihai Cantacuzino (1723-1793), vistier, apoi mare ban, care va scrie şi "Genealogia Cantacuzinilor"; biserica lor a fost demolată în 1881 şi reclădită în anii următori (1881-1884). (Cf. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic, p. 223.) Un alt fiu, Ştefan (căsătorit cu o nepoată a cronicarului moldovean Ion Neculce), va avea o soartă asemănătoare tatălui său, fiind otrăvit din ordinul domnitorului Constantin Racoviţă în 1763. Unul dintre fiii lui Ştefan a fost Ienăchiţă Văcărescu (deci purta numele bunicului său, c. 1740-12 iulie 1797), poet liric, filolog şi istoric, autorul unei gramatici româneşti tipărite (Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti, Râmnicu Vâlcea şi Viena, ambele ediţii în 1787), iar în manuscris i-au rămas o Istorie a preaputernicilor împăraţi otomani, cu 31 de biografii de sultani, precum şi un Dicţionar român-german şi german-român, un Dicţionar româno-turc şi turco-român, dar şi numeroase poezii. Este cunoscut tabloul său în ulei lucrat de Anton Chladek, după o frescă din Biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, ceea ce ne face să credem că s-a numărat printre "binefăcătorii" ei, având în mână o foaie pe care era scris acel "testament" al său: Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire.

Tot dintre descendenţii lui Ianache şi ai lui Ienăchiţă Văcărescu fac parte şi alţi oameni de cultură, între care o menţionăm doar pe Elena Văcărescu (1866-1947), poetă şi prozatoare de limbă franceză, susţinătoare a drepturilor româneşti în timpul Primului Război Mondial şi în perioada interbelică, membră de onoare a Academiei Române. (Dorina Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar, Bucureşti, 32003, pp. 870-871.) Aceştia au fost descendenţii direcţi ai Sfântului martir şi ctitor de lăcaşuri sfinte Ianache Văcărescu.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!