Revista presei
„Singură pacea este sfântă, iar nu războiul”

„Singură pacea este sfântă, iar nu războiul”

Augustin Păunoiu, 08 Ianuarie 2017

Papa Francisc I a transmis un mesaj cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a Zilei Mondiale a Păcii, sărbătorită în prima zi a anului 2017. Discursul său s-a axat pe cum poate dobândi lumea contemporană, măcinată de războaie şi conflicte, pacea fără de care nu poate exista progres şi nici viaţă.

În introducerea documentului, Francisc I citează pe unul dintre iluștrii săi predecesori, Papa Paul al VI-lea, care se adresa tuturor oamenilor, nu doar catolicilor, prin cu­vinte fără echivoc („Pacea repre­zintă unica și adevărata cale a progresului umanității. Căutarea păcii se întemeiază pe adevăr, pe dreptate, pe libertate și pe iubire.”), punându-ne astfel în gardă îm­potriva pericolului de a crede că divergențele internaționale nu se pot rezolva prin apelul la ra­țiune, ci doar prin intermediul for­ței, care seamănă teroare și crimă.

O lume în bucăți

Ultimul secol a fost devastat de două războaie mondiale; el a cunoscut amenințarea războiului nuclear și un mare număr de alte conflicte, în timp ce astăzi, din nefericire, suntem combatanți într-o teribilă confruntare pe mai multe planuri.

Nu este ușor să-ți dai seama dacă astăzi lumea este mai mult sau mai puțin violentă decât a fost ieri, nici dacă mijloacele de comunicare moderne și mobilitatea care definesc epoca noastră ne fac conștienți de violență sau mai obișnuiți cu ea.

În orice caz, această brutalitate care se exercită atât de divers provoacă enorme suferințe de care suntem pe deplin conștienți: războaie în diferite țări și continente, terorism, criminalitate și atacuri armate imprevizibile. Toate, cu ce scop? Poate violența să ne facă a atinge obiective de valoare durabilă? Tot ceea ce ea obține nu reprezintă mai degrabă dezlăn­țuirea de represalii și spirale ale conflictelor mortale ai căror beneficiari nu sunt decât un mic număr de „stăpâni ai războiului?”

Nu violența este soluția pentru lumea noastră fragmentată, conchide Papa. A răspunde la violență cu violență conduce, în cea mai bună dintre ipoteze, la migrații forțate și la înspăimântătoare suferințe, de vreme ce importante resurse sunt destinate unor scopuri militare şi sunt sustrase din necesarul cotidian al tineretului, al familiilor aflate în dificultate, al persoanelor în vârstă, al majorității locuitorilor acestei lumi. În cea mai rea cir­cumstanță, violența conduce la moarte fizică și spirituală a multora, chiar a tuturor.

Vestea cea Bună

Iisus a trăit, de asemenea, într-un timp dominat de violență. El a învățat că adevăratul câmp de bătălie unde violența luptă contra păcii este inima omului: „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele” (Marcu 7, 21). Dar mesajul lui Hristos în fața acestei realități ne oferă un răspuns radical pozitiv: El a predicat neobosit iubirea necondiționată a lui Dumnezeu care primește și iartă, El a propovăduit ucenicilor Săi iubirea față de vrăjmași și întoarcerea celuilalt obraz.

Când i-a oprit pe acuzatorii femeii desfrânate să o lapideze și când în noaptea dinaintea morții Sale Iisus i-a zis lui Petru să pună sabia în teacă, El a trasat calea non-violenței, pe care El Însuși a parcurs-o până la capăt, până la Cruce, prin care a adus pacea și a distrus vrăjmășia dintre Dumnezeu și om.

Pentru aceea, cel care primește Vestea cea Bună a lui Hristos știe să recunoască violența pe care o poartă în sine și să se lase tămăduit prin milostivirea lui Dumnezeu, devenind astfel, la rândul său, un instrument al păcii, după îndemnul Sfântului Francisc de Assisi: „Pacea pe care gurile voastre o vestesc să fie mai întâi în inimile voastre!”
A fi astăzi adevărați ucenici ai lui Iisus înseamnă să ne însușim învățătura Sa privind non-violența.

Mai puternică decât forța

În continuare, actualul Episcop al Romei îl citează pe fostul Papă Benedict al XVI-lea, care spunea că „singură pacea este realistă, căci ea ține seamă de faptul că în lume stăpânește prea multă violență, prea multă nedreptate și că, în consecință, nu putem depăși această situație decât opunându-i un adaos de iubire, un «supliment» de bunătate. Acest «supliment» vine de la Dumnezeu. Pentru creștini, non-violența nu este un simplu comportament tactic, ci un mod de a fi personal, atitudinea celui care este așa de convins de iubirea și puterea lui Dumnezeu, încât nu-i e frică să dea piept cu răul având la îndemână doar armele iubirii și ale adevărului”. Pe drept, Evanghelia care proclamă „Iubiți pe vrăjmașii voștri” poate fi considerată Magna Charta a non-violenței creștine, ea nu constă în resemnare și abandon în fața răului, ci într-un răspuns la rău cu bine, desfiin­țând astfel lanțul nedreptății.

Non-violența este înțeleasă uneori în sens de capitulare, de dezangajare și de pasivitate, dar, în realitate, ea nu este nimic din toate acestea. Când Maica Tereza de Calcutta a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 1979, ea a oferit mesajul său de non-violență activă: „În familia noastră, nu avem nevoie de bombe și de arme, de a distruge pentru a instaura pacea, ci doar de a fi împreună, de a ne iubi unii pe alții... Și noi vom putea învinge tot răul care există în lume”. Forța armelor este una înșelătoare. „În timp ce traficanții de arme își fac treaba lor, există făcătorii umili de pace care, doar pentru a ajuta o persoană, apoi o alta și o alta, își dau viața. Ea (Tereza) rămâne un simbol prin disponibilitatea față de toți, prin primirea și apărarea vieții umane, a vieții încă de la sânul matern, a vieții abandonate și respinse. Misiunea sa a fost aceea de a merge în întâmpinarea victimelor cu generozitate și devotament, mângâind și îngrijind orice rană, vindecând orice viață distrusă”, a mai arătat suveranul pontif.

Papa Francisc trece apoi în revistă diferite personalități de pe mai multe continente care au luptat împotriva discriminării rasiale. Prelatul de la Vatican nu uită să facă referință la lupta Bisericii Răsăritene contra regimurilor comuniste din estul Europei. „Comu­nitățile creștine și-au adus contribuția lor prin rugăciune stăruitoare și acțiune curajoasă. Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat într-una din enciclicele sale, Centesimus annus, emisă în 1991, că «o schimbare istorică în viața popoarelor, a națiunilor și a statelor s-a realizat printr-o luptă pacifică, care a folosit doar armele adevărului și ale dreptății. Acest parcurs al tranziției politice spre o atmosferă de pace a fost posibil datorită acțiunii non-combat a oamenilor care au refuzat întotdeauna să cedeze constrângerii prin forță, au știut să găsească în fiecare caz modul potrivit de a fi mărturisitori ai adevărului. Oamenii pot să învețe a lupta fără violență pentru dreptate, re­nunțând la lupta de clasă în controversele interne și la război în disputele internaționale».”

Papa a recunoscut în discursul său că angajamentul în favoarea victimelor nedreptății și violenței nu este patrimoniul exclusiv al Bisericii Catolice, ci e propriu pentru toți cei cărora compasiunea și non-violența le sunt esențiale și trasează calea vieții cu adevărat de urmat. „Violența este o profanare a Numelui lui Dumnezeu. Noi nu vom renunța niciodată să o repetăm: nicicând Numele lui Dumnezeu nu poate justifica violența. Doar pacea este sfântă. Singură pacea este sacră, iar nu războiul!”

Rădăcina politicii lipsite de agresivitate

Dacă originea violenţei stă în inima oamenilor, atunci este esenţial, arată în mesajul său pontiful roman, să parcurgem cărarea non-agresivităţii, pornind chiar din interiorul familiei. Familia este creuzetul indispensabil în care soţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori învaţă să comunice şi să aibă grijă unii de alţii dezinteresat, şi unde divergenţele, chiar conflictele trebuie să fie depăşite nu prin forţă, ci prin dialog, respect, căutarea binelui celuilalt, milă şi iertare. Din familie, bucuria iubirii se propagă în lume şi străluceşte în societate. Pe de altă parte, o etică a fraternităţii şi a coexistenţei paşnice între persoane şi popoare nu se poate întemeia pe logica fricii, a violenţei şi a izolării, ci pe responsabilitate, respect şi dialog sincer.

În acest context, Papa face un apel la încetarea violenţei domestice, căci politica non-agresivă trebuie să înceapă între zidurile propriei case, pentru a se extinde mai apoi la familia mare, la întreaga umanitate.

Exemplul sfinţilor ne invită la practicarea iubirii, a întâmpinării celuilalt cu un cuvânt binevoitor, cu un surâs, cu un gest, nu contează cât de mic, care să semene pace şi prietenie. Simplele gesturi cotidiene izvorâte din dragoste desfiinţează logica violenţei şi a egoismului.

Pacea se construieşte, afirmă, spre finalul mesajului său, Papa, atunci când normele morale sunt respectate. Iisus Însuşi ne oferă în Evanghelia Sa (Predica de pe munte), subliniază Francisc I, un manual privind strategia edificării păcii. Opt Fericiri trasează profilul unei persoane pe care noi o putem considera fericită, bună şi autentică. Fericiţi sunt cei blânzi, spune Iisus, cei milostivi, făcătorii de pace, cei curaţi cu inima, cei care însetează de dreptate.

Aplicarea Fericirilor în felul propriu al fiecăruia de a-şi exercita responsabilităţile - aceasta reprezintă un program şi o provocare pentru liderii religioşi şi politici, pentru responsabilii instituţiilor internaţionale, pentru corporatişti şi pentru media din lumea întreagă. În acelaşi timp, ea constituie o provocare de a construi societatea, comunitatea sau întreprinderea de care sunt responsabili după modelul făcătorilor de pace, făcând dovada milei prin refuzul de a respinge pe semeni, de a distruge mediul ambiant şi de a dori câştigul cu orice preţ.

Acest mod de a acţiona presupune disponibilitatea asumării conflictului, a rezolvării şi a transformării lui într-o verigă a unui proces mai amplu de schimbare a paradigmei lumii actuale. A lucra astfel înseamnă să alegi solidaritatea ca manieră de a scrie istoria şi a instaura prietenia ca principiu de convieţuire socială.

Non-violenţa activă reprezintă o modalitate de a arăta că unitatea este mai puternică şi mai fecundă decât conflictul.

Mesajul Papei se termină cu un îndemn: „Toţi dorim pacea, multe persoane lucrează la dobândirea ei în fiecare zi prin gesturi insignifiante; alţii, răbdători, fac eforturi pentru a o spori. În 2017, să ne angajăm prin rugăciune şi acţiune să devenim persoane care au izgonit din inima, cuvintele şi gesturile lor violenţa. Să construim societăţi lipsite de duritate între oameni. Nimic nu este imposibil dacă Îl chemăm pe Dumnezeu în rugăciune. Toţi putem fi nişte făcători de pace”.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!