La Tăntița, în împărăția firelor

Pe tanti Ileana Țîrliman, „Tăntița” cum îi spune tot satul, și pe soțul ei, „Bădia” Mihai, i-am cunoscut în 2016, la Ibănești, în județul Botoșani. Am scris atunci povestea lor și a lumii din care vin, uimită că într-un început de secol în care modernitatea ne face tot mai indiferenți la ceea ce ar trebui să păstrăm ca repere din cultura tradițională, acolo, în nordul țării, trăiesc doi oameni care mai cred în rostul lucrului făcut cu mâinile și într-un fel de datorie sacră de a menține meșteșu­gu­rile vii. I-am vizitat din nou, vara aceasta, după ce Tăntița a primit din partea Comisiei Naționale pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial din cadrul Ministerului Culturii titlul de „Tezaur uman viu”. 

Deși au trecut șase veri de atunci, i-am găsit, parcă, neschimbați. Senini, mul­țumiți de traiul lor, în căsuța și în satul din care niciodată nu și-au dorit să plece, privind cu înțe­lepciunea vârstei peste lumea asta care, câteodată, pare că și-a pierdut busola. „Amu’, lumea o avansat în știință, dar mie nu-mi place. Că oleacă mai are și vrea să vadă cine-i sus (în Ceruri, n.r.). Uite, telefoanele-o strâcat lumea. Femei tinere și stau acolo, pe telefon, în loc să facă ceva, să se uite măcar la o buruiană cum crește. Eu țes de când m-am măritat. Semănam in și cânepă și făceam urzeală (fire textile paralele, montate în războiul de țesut, printre care se trece firul de bătătură pentru a se obține țesă­tura, n.r.). Că de unde să cumperi ață atunci?! Torceam fiiiin, fin de tot. Le zic mereu celor mai tinere să vină, că mie mi-i drag să le învăț, dar nu vine nimeni”, spune cu năduf Tăntița, în vreme ce trecem sub bolta de viță, să ne ferim de fierbințeala amiezii. 

Pe toate le strunește...

Ea, la 74 de ani, n-are nici acum timp să stea în loc. Ba copilește roșiile, că au crescut în neștire, de la atâta căldură, ba toarce lâna dintr-un caier așezat în ogradă, în fața ușii de la intrare, să-i fie la îndemână când se așază să se mai odihnească, ba hrănește puii și găinile. Și, când simte că toate-s rânduite pentru o vreme și nu mai arde nici o treabă, coboară grăbită cărărușa din grădină, trece drumul, deschide portița unei ogrăzi împrejmuite cu ostrețe vechi și intră într-o casă mititică, cu ferestre azurii, ca niște ochi albaștri, cu pereți albi și acoperiș de stuf. 

În răcoarea dinăuntru, timp de două-trei ceasuri, stăpânește și dezleagă ițe, preschimbă banalele fire și codițe (fâșii de material textil înnodate între ele, în fir continuu, n.r.) în povești țesute. Suluri de preșuri pestrițe, covoare dungate, de lână, ori scoarțe mai mici, catrințe și brâie cresc în grămezi pe lângă stativele (denumirea războiului de țesut, în zona Moldovei, n.r.) la care se instalează degrabă. Acolo, în împărăția firelor de tot felul, Tăntița domnește cu mână de fier. Pe toate le strunește, pe toate le supune, pe toate le așază la locul lor. 

În fața urzelii pe care se va contura îndată următorul preș, e asemenea unui pianist în fața unei claviaturi. La intervale regulate, se aude sunetul vatalei (partea de sus a războiului de țesut, cu ajutorul căreia se îndeasă firul în țesătură, n.r.) trase cu putere, să bată fiecare nou fir în țesătură, și cel al tălpicilor (tălpile războiului de țesut, n.r.) pe care-i calcă după un meșteșug anume. Pe muzica asta sacadată, firele se rânduiesc, ascultătoare, unindu-se pentru totdeauna. 

„Prind, așa, o energie extraordinară!”

„Eu când vin aici și mă pun să țes, două ore parcă cresc. Prind așa o energie extraordinară! Îi și spun omului meu: «Să nu m-aștepți vreo două ore, că nu vin acasă!» Și, când ies de aici, ies parcă încărcată sufletește. Încui ușa și zic: «Doamne, parc-am fost în stațiune!» Acasă am și-acolo un războieș. Nu stau digeaba. Și treburile gospodăriei le fac”, povestește Tăntița în timp ce trece firul de bătătură prin urzeală. Acum lucrează la niște preșuri de codițe, că în ultima vreme sunt foarte căutate și apreciate. Sub vraja mâinilor ei, sulul se mărește pe zi ce trece. Jocul culorilor vii te cucerește imediat. Secretul, îmi spune, e felul în care face codițele. De trebușoara asta se ocupă soțul, Bădia cum îi spun consătenii. A fost cojocar o viață, așa că a deprins un simț deosebit de a alege și combina culorile. Din mâinile lui harnice ies acum gheme dolofane de codițe, pe care, în odăița în care Tăntița tronează la stative, le poți zări peste tot.

Preșuri de codițe țese de când se știe. O vreme a țesut numai covorașe din lână. Dar acum, de când a terminat lâna, s-a apucat iar de preșuri, bucuroasă că sunt tineri care înțeleg și apreciază frumusețea lor. Ba chiar unii le comandă și le iau cu ei în țările în care au plecat. „Acum vreo cinci ani, nepotul meu mi-o adus de la Suceava o mașină cu lână, vreo 80 de kilograme. Era aruncată pe câmp de ciobanii de la o stână, după ce au tuns oile. Când o văzut-o omu’ meu, și-o pus mâinili în cap (râde). Dar de-amu’ ce era să facem? Ne-am dus să spălăm lâna. Dar era așa di frumoasă! Se întindea, nu era bătucită. Am spălat-o, am îngrijit-o, de-acum trebuia s-o scarmăn. Cu greu am dat, la Vorniceni (sat din județul Botoșani, n.r.), de niște oameni care aveau mașină și mi-au scărmănat-o. Și-apoi am început să torc. Și am țesut multe covorașe în dungi. Multe, tare multe am vândut; mi-au cerut mulți oameni în vârstă, dar și tineri, care iubesc lucrurile astea tradiționale. Am făcut ciorapi mulți de lână, pentru o școală, la un grup de dansatori. Apoi am gătat cu lâna și m-am apucat iar de preșuri de codițe”, povestește, în timp ce mâinile sale ba trag vatala, ba trec firul de bătătură prin urzeală.

Tezaur uman viu

La sfârșitul lunii iunie, Tăntița a primit titlul de „Tezaur uman viu”, fiind considerată de membrii Comisiei de Salvgardare a Patrimoniului Cultural Imaterial un veritabil creator, păstrător și transmițător al meșteșugului prelucrării fibrelor și firelor textile: in, cânepă, bumbac, lână. Vestea a prins-o la o clacă de făcut sarmale, la nepoata ei, Mihaela Aiacoboaie, singura din sat care s-a încumetat să stea pe lângă ea, la stative, și să învețe meșteșugul țesu­tului. Emoția de atunci o retrăiește ori de câte ori își amintește ziua aceea. „Doamne, ce bucuroși erau nepoții pe lângă mine! Apoi au dat de știre și la copchiii mei și a început să mă sune lumea de prin sat. A fost mare bucurie. Ca un premiu pentru toată munca mea, de când mă știu eu”, spune Tăntița cu fața luminată de un zâmbet plin.

Un titlu simbolic, dar o recunoaș­tere care contează atât de mult pentru un om care toarce, coase și țese de-o viață și căruia traiectoria i-a fost, într-un fel, conturată și de lumea în care s-a născut și a crescut. Căci satul Ibănești a fost o veche vatră a culturii tradiționale. „Când m-am trezit (născut, n.r.), la stative m-am trezit. Toate femeile din sat țeseau. Uiti, vatala asta-i di la mama mea. Amintire o am. Tatăl meu era cioplitor de lemn și el orice vedea făcea - stative, cozi pentru unelte, nu cumpăra nimic, făcea tot cu mânuța lui. Acasă la mama, torceam buci (cânepă, n.r.). Am tors atâta cânepă! În loc să mă joc, cum se jucau copiii, eu băteam cânepa. Mamaia-mi dădea treabă cu porția: «Vezi că azi bați 15 fuioare». Eu le dădeam puzderia jos și mamaia le melița și le răgila. Dar grosul îl făceam eu. Băteam la melițoi de-mi săreau capacele (râde). Când m-am măritat, o dat Dumnezeu ș-am dat peste-o soacră gospodină. Și la ea am țesut. Și de când m-am măritat tot asta fac - torc, țes. Așa mi-o plăcut mie. Și n-am vrut la oraș, am vrut să rămân la țară. Că am lucrat și la tricotaje o perioadă - făceam costume pentru copii, la o mașină de tricotat manuală. Apoi am trecut la o mașină mai mare. Dar nu mi-a plăcut. M-am întors la treburile mele - la grădină, la casă. Am luat și sapa, și coasa, și acul, și furca. De toate am făcut”, spune Tăntița.

Azi, din căsuța cu pereți de lapte și acoperiș de stuf, pleacă în lumea largă multe dintre covorașele și preșurile pe care le țese. Și, în casele în care ajung, odată cu ele se aștern și poveștile - ale propriilor rădăcini, ale drumului de la plantă la fir, ale războiului de țesut moștenit de la o generație la alta, ale mâinilor care au strunit urzeala. Și, mai presus de toate, povestea neuitării unui meșteșug. Iar asta, pentru Tăntița, tezaurul uman viu de la Ibănești, este cea mai vie și mai mișcătoare formă de mulțumire.