Sfânta Muceniţă Ecaterina este prăznuită în Biserica Ortodoxă pe 25 noiembrie, iar printre puţinele biserici ocrotite de jertfelnicia eruditei Ecaterina, născută într-o familie de rang înalt din Alexandria Egiptului, se numără cea din satul ieşean Ulmi. Deşi se află pe drumul Hârlăului, la 50 km de Iaşi, cel mai vechi sat al comunei Belceşti îşi scrie în continuare istoria în tihnă. Asemenea muceniciei Sfintei Ecaterina, oamenii de aici au tras din greu să scoată ochii în lume, dar au răzbit cu ajutorul a trei mari piloni pe care s-au sprijinit: familia, şcoala şi Biserica.
La Ibănești, pe ulițele veșniciei
Prin Ibănești, sat al comunei botoșănene cu acelaşi nume, duhul lumii cuminți de odinioară umblă nestingherit pe ulițe, se așază, la odihnă, pe câte un tăpșan sau pe prispă, la răcoare, sub streașina de stuf a căsuțelor bătrânești. Alteori îl găsești pe scoarțele de lână, țesute de mâini ce n-au mai aflat odihna, pe altițele cămășilor de sărbătoare, pe traiste sau pe bârnețe, dar mai ales îl dibuiești culcușit în sufletele sătenilor.
Nu departe de chinuiții Codri ai Herței, între faldurile de clorofilă ale unor coline domoale, se află Ibăneștii. Înmuiat în mierea amiezii, satul e ca o zi de duminică: curat, cuminte, cuviincios. Prin cotloane ascunse pe după coturile ulițelor, pe haturile grădinilor, pe ogoare și prin ogrăzi pământul și-a scos straiele la vântuit; ici o postată de iarbă ce n-a ajuns încă la prima coasă, colo vreo câțiva vișini ce-și scutură, îngâmfați, cerceii fructelor, dincolo, în grădinile de legume, codițele verzi ale primelor verdețuri s-au aliniat simetric, asemeni unui batalion de ostași. Din loc în loc, căsuțe cu pălării de stuf, îmbrăcate în cămăși de var alb, ca laptele, deschid ochi mari din ferestruicile albastre. O pace tainică, înfruntată doar de păsăretul nevorbit de-o noapte, învăluie locul, topindu-l de-atâta răsfăț, ca sub mângâierea diafană a unui văl de borangic.
Prima oprire e-ntr-o ogradă mică, ocrotită, jur-împrejur, de un gard de ostrețe pe care ploile ce i s-au așezat pe umeri l-au făcut gri-cenușă. Într-un colț, cineva a început a cosi, dar n-a mai dus treaba la capăt. I s-a făcut, pesemne, milă, să dea la pământ atâta frumusețe. Iarba, măricică, e împistrită cu globuri fragile de păpădii, ca niște vise gata să-și ia zborul. Cine să fi avut inimă să le reteze?
După ce străbați toată frumusețea asta, te trezești în pragul unei căsuțe de poveste: acoperită cu stuf, cu pereți primeniți cu var proaspăt, cu cerdacul de lemn vechi, cu prispele de lut și cu mireasma busuiocului atârnat pe la streșini. E imposibil să ajungi în sat și să nu te oprești lângă căsișoara asta. Să stai oleacă la fântână, să te răcorești, s-o privești și să-ți închipui cum va fi fost aici, odată…
Bădia și Tăntița
În sat, toată lumea-i cunoaște nu după numele din buletin, ci după cum au apucat a le spune dintotdeauna: Bădia și Tăntița. Bădia (Mihai Țîrliman) a fost cojocarul satului. Să lucreze pielicelele, să le coasă, să dichisească modelele pe pielea dubită - asta s-a priceput cel mai bine a face. Acum, meșteșugul a cam apus. Numai câte un moșneag, de-și mai aduce aminte, vine să-i croiască vreun cojoc sau vreo boandă. A lăsat de-o parte meseria și-și vede de gospodărie și de grădină.
Cu Tăntița (Ileana Țîrliman), nevasta Bădiei, povestea e oleacă mai lungă. A țesut o viață, a tors, a cusut și nu vrea să se oprească nici acum, la 68 de ani, cu nici un chip. „Lumea zice că-s proastă, că stau să torc acuma, când îs atâtea de cumpărat peste tot. Da’ mie-mi place; dacă-mi place, ce să fac? Nu pot să le las deoparte. Le-am spus și copiilor, după ce-oi muri să pună covoare moderne, să facă ce vor, dar cât trăiesc vreau să văd pe jos, pe pereți, scoarțele mele, lăicerele, tot ce-am lucrat eu”.
Fiindcă lâna nu mai are deloc căutare, ciobanii din sat tund oile și lasă mormanele pe câmp sau pe imaș. Bucuria Tăntiței! Îl trimite pe Bădia s-o culeagă, o spală, o scarmănă, o toarce - suită de operații deloc ușoară - și apoi o folosește la țesut. Recuperează, astfel, o materie primă ce se bucura de mare prețuire în lumea satului tradițional, de mare valoare și azi, dar pe care țăranul român a cam uitat s-o înțeleagă.
S-a măritat la 16 ani, „de tare tânără”, și s-a mutat cu bărbatul în casa socrilor, taman căsuța aceea parcă ruptă din basme, de care vă povesteam mai înainte. Soacra, Aglaia Țîrliman, era vestită nu numai în Ibănești, ci în toate satele din jur pentru vrednicia și priceperea ei la țesut. Nimeni nu făcea pânză ca ea - netedă, curată, nici o altă femeie n-o egala la țesut ștergare de nuntă, de moarte sau de gătit odăile. „Acasă, mama mă mai punea să torc, da’ numa’ cânepă. A țese nu mă lăsa. Când m-am măritat și-am venit la soacra mea, am luat fuiorul în primire, lâna, și-ncet-încet am început a țese. După un an m-am mutat la casa mea și-apoi am țesut acolo. Și-am tot țesut, iaca-s 50 de ani de-acum.” Tăntița vorbește cu drag despre lumea din care vine, cu sărbători și cu hore, cu botezuri și cununii, cu oameni care știau și a se bucura, dar și a munci cu strășnicie. Acum, oful ei e că tinerii nu mai vor să păstreze ce vine de demult, de la străbunici și bunici, nu mai sunt interesați, nu le place.
Căsuța-muzeu
Dar oful ăsta n-o ține în loc, nu-i spulberă dorința de a păstra, neștirbit, spiritul satului în care s-a născut și a crescut. De aceea, bate dealurile Ibăneștilor pe la bătrâni și salvează comorile pe care aceștia le-au uitat prin lăzile de zestre sau pe care sunt tentați să le arunce, căci în lumea de azi nu le mai fac trebuință. „Cum aud că cineva are o scoarță veche ori o cămașă, un lăicer, mă rog, ceva vechi, di dimult, mă duc să-l văd și mă rog să mi-l dea mie. Pe toate le aduc aici, în căsuță”, povestește Tăntița.
Garnisită la interior cu tot ce a rămas de la socri, inventar căruia i s-au adăugat piesele colecționate de pe la bătrâni, căsuța din povești a ajuns azi un muzeu în toată regula. Ba chiar amenajat mai abitir decât dacă ar fi fost consultat un muzeograf profesionist, căci Tăntița a aranjat toate odoarele exact după cum i-a dictat sufletul și după cum a văzut în casa părinților, încă de când a început a înțelege lumea satului, cu rosturile sale. În puține locuri mi-a fost dat să văd un așa interior tradițional valoros, atât de multă acuratețe în alegerea pieselor expuse, atâta bun gust și armonie, atâta respect pentru trecut, un atât de natural instinct pentru ceea ce înseamnă autentic. Tăntița e pildă vie că omul simplu, țăranul adevărat, fără școli înalte, fără studii de etnografie, cu înțelepciunea sa, cu gustul pentru frumos imprimat în suflet, de generații, reușește să țină neatinsă o bucățică din veșnicia satului românesc, din ceea ce înseamnă identitatea noastră națională.
„Dacă mi-s dragi, mi-s dragi și gata, ce să fac. Uite numai cât îs de frumoase. Dacă-i lucru de mână…”, îmi tot spune și nu mai prididește să-mi arate totul. În casa mare - lada de zestre, veche de peste o sută de ani. Peste ea, clid, țesăturile de zestre ale Tăntiței. Pe pereți - scoarțe ce-au fost țesute în urmă cu mai bine de un veac, unele rămase de la soacră, altele de la mama sa, altele de la câteva bătrânele. Toate cu modele vechi: modelul național, trandafirul românesc-stilizat sub forma rombului, motiv întâlnit numai în această zonă etnografică și descoperit pentru prima dată la Pomârla, în apropiere, de etnologul Emilia Pavel, în anii ‘60. Pe paturi, cuverturi țesute tot de Tăntița, pernuțe cusute pe pânză de casă, parte din moștenirea căsuței. Alăturea, bârnețe țesute, după modelul zonei, traiste, ciorapi de lână și opinci meșterite de Bădia. În tindă, pe pereți și pe jos, scoarțe ce bat suta de ani. În căsuță, cum i se zice camerei de zi cu zi a țăranului, tronează stativele și, alăturea, un cuptor impozant. Pretutindeni ștergare albe, cu franjuri legate „în ploiță”. Iar mobilierul, țărănesc, brut, păstrat întocmai cum a stat dintotdeauna în căsuța moștenită de la socri.
Însă, dincolo de minunatul interior, casa în sine e o poveste. Construită de părinții Bădiei, în 1937, e emblematică pentru tipicul construcțiilor tradiționale din zona Suharău-Pomârla-Ibănești. „Îi din vălătuci și lut, fețuită și văruită. Pe jos, după cum vedeți, îi pământ. Iar acoperișul de stuf, c-așa era la noi odată”, spune Tăntița. Dorința ei cea mai mare e să mențină așa casa, măcar cât trăiește.
Mihaela, salvatoarea cămășilor de Ibănești
De patima pentru lumea satului tradițional a Tăntiței s-au molipsit, pe rând, și nepoții Mihaela și Viorel Aiacoboaie. Mihaela, crescută la oraș, a tot stat pe lângă stative, a văzut cum face Tăntița și, de patru ani, s-a apucat și ea de țesut. Apoi de cusut pe pânză, iar acum coase costume naționale pentru copii. De la Mihaela s-a „contaminat” și băiatul lor, de 16 ani, care - lucru aproape de necrezut printre adolescenții de azi - știe și îi place a țese. Apoi, Mihaela a strâns, asemeni Tăntiței, cămășile din portul tradițional, de pe la bătrânii satului, având astăzi o colecție impresionantă, atât ca vechime, cât mai ales ca valoare artistică. Cămăși de mire sau de mireasă, de soacră, ii de fete mari, cămăși de femei, cămăși de sărbătoare, nici una mai „tânără” de un veac. Toate cu un colorit sobru, perfect armonios și bine echilibrat, în care domină albastrul, negrul, verdele, toate depozitând povești de demult, încifrate în motive discrete, delicate, uluitoare prin simplitatea lor.
Și nu s-a oprit aici. An de an, împreună cu preotul satului organizează o școală de vară, ca să-i învețe pe copiii din Ibănești arta cusutului pe pânză sau pe etamină. „Eu așa cred, că nu trebuie să lăsăm să se risipească acest dar pe care l-am primit de la străbuni. Cred că se pierd tradițiile pentru că nici în școală nu se mai fac acele ore de lucru manual, așa cum se făceau odată. Orele acelea dezvoltau îndemânarea, curiozitatea copiilor, le formau ochiul pentru frumos, pentru a armoniza culorile”, consideră Mihaela.
Și pentru că cercul pasionaților trebuia să se închidă frumos în familie, soțul, Viorel, este directorul Căminului Cultural, în cadrul căruia funcționează și Muzeul etnografic al Ibăneștilor.
Mătușa Aurica Racu, ultimul rapsod popular al satului
N-am putut pleca de la Ibănești fără să dau o fugă pe la tanti Aurica Racu, ultimul rapsod popular al satului. Mititică și sprintenă, râde pe seama celor 76 de ani pe care-i duce în spate. „Amu’ nu mă mai uit în oglindă, că-mi pierd curajul de treabă. S-o-ngurzât fața ca ochincile lui Octav, omu’ neu”, spune cu haz. Dacă-i stai numai oleacă prin preajmă, n-ai cum să nu râzi sănătos, din toți rărunchii. Mătușica e un ghem de veselie, din care deșiră, necontenit, proverbe, ziceri, versuri pline de umor și de tâlcuri, pe care le așterne pe hârtie în zilele când nu lucrează la stative sau când nu-i prin grădină.
A avut o viață grea, crescută de o mamă singură, cu tatăl prăpădit pe front, în al Doilea Război, la Donbas, dar toate necazurile copilăriei au întărit-o pe mai târziu. A muncit zi și noapte; valuri nesfârșite de pânză și de lăicere i-au ieșit din mâini. La războiul de țesut, veșnic instalat în mica bucătărioară, se retrage de câte ori are oleacă de timp. Asta e marea ei bucurie. „Ecoul stativelor mi-o plăcut mult. De la 15 ani țes; de la mama am învățat. Și vreau să duc tradiția mai departe, că mâinile noastre sunt acuma rădăcinile strămoșilor. Dar azi cine mai țese?... Eu știu așa, că munca-i onoarea omului. Cât am țesut în viață, cred că-ncongiuram România! Când oi muri, așa am zis: «Dă, Doamne, să mor cu suveica-n mână și cu chicioarele pe tălchici!»”
Ibăneștii căsuțelor cu stuf
Răsfirat între dealuri, satul Ibănești, azi parte componentă a comunei botoșănene cu acelaşi nume, se află la circa 16 kilometri distanță de orașul Dorohoi. Deși racordat la toate facilitățile epocii moderne, cu o infrastructură demnă de invidiat, satul păstrează parfumul patriarhal al veacurilor trecute.
Nota de autenticitate vine tocmai din specificul unora dintre case, construite din vălătuci, lutuite, văruite și acoperite cu stuf. Mici, albe, așezate cu duioșie prin ogrăzile largi, înverzite, par niște accente rămase dintr-un timp al cumințeniei. Un timp pe care ibăneștenii încearcă să-l țină pe loc. Și, cu strădanii, reușesc.