Scriitorul Arșavir Acterian (1907-1997), intelectual din valoroasa generație interbelică, a fost nu doar un bun portretist literar, ci și un om credincios, convertit la vremea maturității la Ortodoxie. Face parte
Episcopul Nicolae Popovici, mărturisitor în vreme de prigoană
Prin toată lucrarea sa bisericească, național patriotică și culturală, Episcopul Nicolae Popovici rămâne un arhiereu emblematic al Bisericii Ortodoxe Transilvane și al întregii Ortodoxii românești. El s-a identificat cu sufletul, credința și suferința păstoriților săi. Prin martiriu el nu a fost înfrânt, ci a obținut o mare biruință. El strălucește în cer prin puterea iubirii lui Hristos. Pilda curajului său şi a iubirii sale jertfelnice va rămâne peste veacuri una luminoasă și izvorâtoare de har. La vremea cuvenită, Biserica îl va cinsti şi pe el cu trecerea în rândul ierarhilor martiri și mărturisitori.
Între 10 iulie - 1 august 1942, Episcopul Nicolae Popovici a mai efectuat o vizită pastorală în Transnistria, fiind însoțit de protopopul Aurel Mușet, preotul militar Ion Croitoru, preotul profesor Cornel Sava și diaconul Aurel Dărăban, secretar eparhial. A vizitat și a oficiat slujbe la o serie de biserici refăcute de români; a făcut panihide la catedrala din Odesa în memoria celor uciși în atentatul din 21 octombrie 1941, precum și la cimitirul din Valea Dalnicului-Vacarjani și la Bereșani; a vizitat 31 de unități militare și 20 de spitale de campanie, unde a rostit rugăciuni de vindecare, încurajând răniții; a sfințit bisericile din Jura și Popencu (jud. Râbnița); a asistat la Congresul studenților moldoveni din Transnistria, ținut la Tiraspol, și a răspuns invitației „Școlii de cultură românească pentru învățătorii moldoveni” din același oraș, unde a rostit două discursuri: „Raportul dintre știință și credință” și „Crezul nostru național”. A împărțit 12.000 de cărți de rugăciuni și tot atâtea iconițe.
După schimbarea politică de la 23 august 1944, Episcopul Nicolae Popovici își va îndemna credincioșii să se roage pentru încheierea grabnică a păcii. Totodată, el încuraja pe soldații români de pe front să lupte pentru eliberarea țării, fiind permanent în mijlocul lor. Un exemplu concret în acest sens îl constituie vizita în mijlocul soldaților români aflați în Cehoslovacia, în perioada 4 mai - 3 iunie 1945. Începând cu Vinerea Patimilor, împreună cu preotul Cornel Sava, Episcopul Nicolae a fost în mijlocul soldaților români aflați pe frontul de vest. Chiriarhul orădean s-a aflat timp de patru săptămâni în mijlocul soldaților din cele două armate române dintre Pystiany, Praga și Brno, unde a ținut peste 44 de predici ocazionale, a vizitat 7 spitale de campanie și a oficiat peste 32 de servicii religioase publice. A săvârşit atunci slujba Învierii în satul Svetnov (Moravia), împreună cu preotul Cornel Sava, preotul militar Ion Croitoru și diaconul Cornel Moga. Era în dimineața zilei de 13 mai 1945, cu participarea Comandamentului Corpului 2 Armată, a ostașilor români și a localnicilor, impresionați de solemnitatea ceremoniei religioase ortodoxe.
Implicat în relaţiile externe ale Bisericii Române
După reluarea relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Română și cea a Rusiei, Episcopul Nicolae Popovici a fost implicat în stabilirea unor contacte bilaterale cu Patriarhul Alexei I al Moscovei. Astfel, în perioada 23 octombrie - 6 noiembrie 1946, alături de Patriarhul Nicodim Munteanu, Episcopul Justinian Marina și preoții Ioan Vască și Mihail Madan, a făcut o vizită la Moscova și Kiev. În aceeași direcție, Episcopul Nicolae va fi unul dintre însoțitorii Patriarhului Alexei I al Moscovei, în perioada 29 mai - 12 iunie 1947, când acesta, în fruntea unei delegații a Bisericii Ortodoxe a Rusiei, a vizitat România. A fost alături de Patriarhul rus la Ungheni, București, Curtea de Argeș, Cluj-Napoca, Sibiu, Băcia, Timișoara, Suceava și Iași. Activitatea sa, întreprinsă cu multă responsabilitate, în problema relațiilor cu Biserica Rusiei, îl va repune în rolul de consultant al comisiei care trebuia să pregătească lucrările consfătuirii interortodoxe ce urma să se țină în vara lui 1948, la Moscova. Cu acest prilej va mai întreprinde o călătorie la Moscova, împreună cu Episcopul Iosif Gafton și profesorii teologi Petre Vintilescu și Gala Galaction, în luna aprilie 1948.
După 1945, Episcopul Nicolae Popovici avea să cunoască presiunile noilor politicieni instalați cu ajutorul sovieticilor. În același timp, vârsta înaintată a Patriarhului Nicodim Munteanu îi determină pe membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să se gândească la o soluție cât mai bună pentru viitorul Bisericii, în contextul deja anticipatei persecuții la care putea fi supusă, precum se întâmplase în Rusia. A încercat, pe cât i-a fost cu putință legal, să se supună noii orânduiri politice instaurate după anul 1948, însă mărturisirea sa de credință nu a fost pe placul autorităților comuniste. Predicile sale electrizante, asemenea marilor ierarhi ai Ortodoxiei, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur, au arătat cu îndrăzneală concepția evanghelică și credința ortodoxă în fața autorităților păgâne sau eretice. Episcopul Nicolae îndemna deschis preoții și credincioșii să aibă o atitudine de apărare a credinței și a valorilor creștine.
Așa cum Sfântul Vasile cel Mare impresiona pe guvernatorul păgân Modestus, prin curajul cu care își apăra credința, Episcopul Nicolae impresiona prin mărturisirea și curajul său. În plin regim comunist, în care autoritățile forțau educația atee a tinerilor, el spunea: „Părinți! Să aveți grijă de copiii voștri, creșteţi-i în spiritul Evangheliei, pentru că aveți răspundere în faţa lui Dumnezeu, nu-i lăsați în cinematografe şi pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forța și unde primește o educație antireligioasă. Aduceţi-i în biserică, pentru că aici primesc educația care-i place lui Hristos. Păstrați sufletele lor de ideile străine de neamul nostru și vă veţi mântui şi voi, şi neamul nostru”.
Predicile sale rostite de Anul Nou și de Paști, în anul 1950, au dus la arestarea sa
„Trimitem binecuvântarea Bisericii stăpânirii ţării şi îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritul iubirii frățești prin fapte şi nu prin vorbe, ca stăpânirea să fie iubită de fiii ţării aşa cum iubește tatăl pe fiu şi reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern. Trimitem binecuvântarea Bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit și suferă pentru că mulţi au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt ca să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos. Trimitem binecuvântarea celor întemnițați, celor în suferință, celor care au pierdut speranțele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare şi le spunem lor: «Sus inimile, că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare și veţi cere». Totul am spus ce am putut să spun, iar dorințele noastre fierbinți, nevăzute, numai simțite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care este graiul viu și care vorbesc mai bine ca oricine. Ştergeţi-vă lacrimile şi să aveți nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire și pentru noi și pentru toți aceia care cred în Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.” Aceste predici, care îndemnau la mărturisirea curajoasă a credinței, după exemplul lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, au produs o mare însuflețire în rândul credincioșilor, care plângeau de bucurie. El a aprins în sufletele păstoriților săi speranța că orice rău îngăduit de providență, orice regim ateu, fără Dumnezeu, este grabnic trecător, doar credința în Dumnezeu și lucrarea ei sunt cele care rămân până la sfârșitul veacurilor și sunt răsplătite de Hristos la a Doua Sa venire. Atitudinea statornică de mărturisire a adevărului evanghelic în fața oricui, în orice timp și în orice loc, i-au atras persecuția și martiriul. Asemeni mucenicilor din primele veacuri, Episcopul Nicolae a mărturisit adevărul în faptă și în cuvânt, neputând să se dedubleze în ființa sa ori să se acomodeze cu politica de supraviețuire a Bisericii în acea perioadă, prin cuvintele: „Ascultă de ei, dar fă cum știi”.
Astfel, la doar 47 de ani a fost destituit din cinul episcopal, prin pensionare, trimis cu domiciliul forțat la Mănăstirea Cheia, județul Prahova, care era foarte izolată în acel timp. La ruptura iremediabilă dintre ierarh și autoritățile comuniste au contribuit și unii informatori ai Securității din cadrul episcopiei și în special vicarul eparhial, fostul preot greco-catolic Andrei Coman. Deși a cerut o altă mănăstire, în Moldova sau la Sâmbăta de Sus, autoritățile nu i-au îngăduit. După această destituire, episcopii sinodali au discutat mult cazul episcopului fost orădean, cum semnalează documentele Securității. Episcopul Nicolae Colan al Clujului afirma: „Procesul Popovici a fost procesul fiecăruia dintre noi; condamnarea lui Popovici cuprinde în miez condamnarea fiecăruia dintre noi. Dacă am fi fost ceea ce trebuia să fim, am fi depus cu toții cârjele, mai curând decât să-l decapităm pe Popovici”.
La Mănăstirea Cheia, Episcopul Nicolae n-a avut parte de liniște, fiind permanent urmărit de către agenții de Securitate. S-a încadrat în programul liturgic al mănăstirii, participând chiar la slujbele de noapte. Tot mai bolnav, după ce autoritățile i-au interzis să mai participe la slujbe și să vorbească în biserică, spre a nu fi văzut și căutat de credincioși, agenții Securității au încercat de mai multe ori să-l otrăvească. După toate aceste suferințe fizice și sufletești, la 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani, a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat în satul său natal, Biertan. Anul acesta se împlinesc 64 de ani de la mutarea sa la cer.
Astfel s-a mutat la Hristos unul dintre cei mai valoroși ierarhi și teologi ai veacului trecut. După ce regimul totalitar s-a opus ani de-a rândul, la 23 august 1992 osemintele sale au fost deshumate și așezate în biserica cu lună din Oradea.