Sfânta și Marea Miercuri sau cum anticipăm în „femeia păcătoasă” momentul învierii noastre

Femeia cea păcătoasă și Iuda sunt două ima­gini care ne sunt puse înainte în chip antitetic, invitați fiind să vedem unde ne aflăm ca atitudine față de Dumnezeu și, apoi, să optăm și să vedem cui vrem să ne asemănăm prin alegerea noastră, cel puțin ca inten­ționalitate. Dar încă mai avem timp în săptămâna aceasta să ne reașezăm, dacă ne regăsim într-o stare de infidelitate față de Dumnezeu. În Săptămâna Sfintelor Pătimiri, Domnul nostru Iisus Hristos este desemnat ca Mire. Noi suntem invitați să fim în cămara cea de nuntă, ospățul cel de taină, dar, în același timp, Domnul Hristos este numit - mai ales în imnografia zilei de Miercuri, ca fiind „mirul cel fără de moarte”. Avem, așadar, un mir material cu care a fost uns Hristos de către femeia care s-a întors, care s-a pocăit, și avem pe Domnul Hristos, ca mir ceresc, „nesecat mir”.

Mirul Hristos primește mirul cel pământesc; în jurul mirului, pe de o parte, și Mirelui, pe de altă parte, s-a iscat o dispută. Pentru că avem, mai întâi, în fața ochilor noștri spirituali, chipul femeii celei păcătoase, care n-a prețuit, n-a ținut cont de cât costă mirul propriu-zis, n-a pus preț pe materialitate pentru că nimic nu poate să fie atât de scump pentru Dumnezeu. Pe când Iuda, în anumite variante ale relatărilor evanghelice, și alți Apostoli au gândit la fel: „nu-i prea scump totuși, putem să dăm banii la săraci”; imnografia sancționează această atitudine duplicitară a lui Iuda, adică, „bine că, pe de o parte, te îngrijești de săraci, iar pe de altă parte, Îl vinzi pe Cel care este bogăția sufletelor noastre”. Deci, o dispută pe tema banilor și a materiei în sine, iar pe de altă parte, o neînțelegere despre Cine este Hristos Domnul, Mirele Hristos. Imnografia preia idei din mai multe relatări ale ungerilor din Sfânta Scriptură și le condensează. Ea nu este preocupată atât de mult pentru fidelitatea față de concretețea exegetică. Ea este interesată mai ales de mesajul pe care poate să-l aducă un gest scripturistic tâlcuit în cheie duhovnicească.

În contextul acestei Săptămâni a Sfintelor Pătimiri înțelegem că pocăința este condiția fără de care nu putem ajunge la dobândirea Îm­pă­răției cerurilor. Ușile Împărăției sunt asociate, în spiritualitatea ortodoxă, cu ușile pocăinței, pentru a ne reaminti că pocăința este cea care deschide aceste uși. Această temă recurentă vrea să ne facă să înțelegem că tot timpul Postului Mare este un timp de intensificare a atitudinii de pocăință.

Femeia cea păcătoasă este adusă în fața ochilor sufletului nostru de Părinții Bisericii în această zi, vrând să ne spună că niciodată nu este prea târziu pentru îndreptare și că nu am încheiat etapa de pocăință nici în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, deși accentul acum ar trebui să se schimbe puțin, în sensul că nu doar preocuparea pentru curățirea sufletelor noastre trebuie să ne intereseze. Acum, aten­ția noastră trebuie să fie îndreptată spre Cel care vine spre pătimire; însă, aceste două poziționări ale noastre, bineînțeles, nu pot fi disociate.

În Sfânta și Marea Miercuri, pentru intensitatea momentului, se accentuează ideea că este vorba despre o femeie păcătoasă, întru adâncul păcatelor căzută, tocmai pentru a scoate în evidență puterea pocăinței, a întoarcerii ei. Textul în originalul grecesc este mai direct, vorbind despre o femeie desfrânată (hamartōlē), nu doar despre o femeie păcătoasă, în general. Orice păcat, până la urmă, este o rupere de Dumnezeu, Care ne-a arătat credincioșie, iar noi nu am răspuns cu aceeași măsură. Imaginea aceasta de pocăință pe care o putem desprinde din felul cum femeia păcătoasă s-a raportat la Hristos este o imagine plină de lumină. Noi anticipăm în femeia păcătoasă momentul învierii noastre. Pentru că atunci când ne-am pocăit, ne-am mutat din mormânt în Împărăție. Gestul femeii de a se pleca la picioarele Mântuitorului și, apoi, de a se ridica a fost iconizat, de altfel, în tot timpul Postului Mare, prin numărul mare de metanii pe care le-am făcut.

Ideea de pocăință în Biserica Ortodoxă nu este una a tristeții deznădăjduitoare, a lipsei de perspectivă, ci este o imagine foarte luminoasă și dătătoare de nădejde. În timpul Postului Mare s-a săvârșit, mai des, Sfânta Taină a Maslului, la care, într-o rugăciune, se spune într-un mod insistent: „Tu ești Cel ce nu Te-ai scârbit de păcătoasa care a spălat cu lacrimi cinstitele Tale picioare; Tu ești Cel ce ai zis: de câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui; Tu ești Cel ce ai zis: bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește”. Așadar, această perspectivă nu este una doar emoțională; nu este doar o grijă pentru a consola un suflet care este deznădăjduit. Este o realitate, o concretețe a schimbării care se manifestă inclusiv prin ieșirea dintr-o (posibilă) stare de deznădejde. O pocăință care se finalizează cu un soi de mâhnire perpetuă și de rupere față de Dumnezeu, Care este „Viul” prin excelență, înseamnă că are, poate, niște fisuri, și atunci ar trebui să vedem ce se întâmplă, unde „șchiopătăm”.

Este esențială această perspectivă a bucuriei, a regăsirii, care vine din plâns. Întâlnim la Sfântul Ioan Scărarul expresia „plânsul de bucurie făcător” - un paradox -, iar în literatura ascetică se amintește de­seori despre „botezul lacrimilor”. Poate să anticipăm acum, pentru cei care vor merge la sfintele slujbe și în cea de a doua parte a acestei săptămâni: într-o înțelegere duhovnicească, mistagogică, apa și sângele care au țâșnit din coasta Domnului Hristos semnifică și apa Botezului și dumnezeiasca Euharistie, dar și puterea înnoitoare adusă de Hristos în conlucrare cu omul care se po­căiește: „Râuri de lacrimi dă-mi mie, Hristoase, ca să plâng, precum Adam cel de demult”, se spune într-o alcătuire imonografică. La femeia cea păcătoasă, vedem „cantitatea” păcatului - să spunem așa -, care era mare; imnografia o numește chiar „cufundată în păcate” , pentru că, da, „căzuse în păcate multe” , era „defăimată pentru viață” , dar această adân­cire în păcat este „dezamorsată” de iubirea lui Dumnezeu, Care răspunde cu asupră de măsură la acest imbold, la această pornire de iubire față de El, care a mai rămas în sufletul fiecărui păcătos. Este o pocăință plină de smerenie: „Dezleagă-mi datoria, precum mi-am dezlegat și eu părul; iubeș­­te-mă pe mine ceea ce Te iubesc, care după dreptate eram defăimată, și Te voi propovădui, alături de vameși, Făcătorule de bine, Iubitorule de oameni”.

Prin intermediul dialogului ima­ginat de imnografie, Domnul Hristos este pus acum într-o situație mai delicată, în sensul că imnograful „a pus” în gura femeii cuvintele cu care s-ar fi adresat Lui, dar știm că, de fapt, ea n-a rostit nici un cuvânt când, cuprinsă de pocăință, I-a spălat picioarele cu lacrimi.

Este apelul femeii și, prin ea, apelul umanității la bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, simbolizate de acest act al ungerii, al prezenței untdelemnului din candelă, al mirului cu care este uns Mântuitorul Hristos.

Ca o sinteză a acestor trei zile, suntem, de fapt, la finalul unei cateheze mai ample de care am avut parte în tot timpul Postului Mare, astfel încât aceste imagini, aceste persoane, aceste chipuri, care ne sunt puse înainte în aceste trei zile, sunt cumva de grad exponențial: pe cine să urmăm și de care comportament să ne ferim - adică, așa „da” și așa „nu”.

Notă:

Text preluat și editat din dialogul cu Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhi­episcopiei Sucevei și Rădăuților, publicat în volumul „Drumul spre Înviere. De la Sâmbăta lui Lazăr la Sâmbăta Mare”, Editura BASILICA a Patriarhiei Române. Volum coordonat de pr. dr. Florin Ciprian Petre, secretar patriarhal în cadrul Biroului de presă și relații publice al Patriarhiei Române și gazda emisiunii „Evanghelie și Viață” - Radio TRINITAS.