Horea, Cloșca și Crișan, 240 de ani de la martiriu

În 28 februarie 2025 se împlinesc 240 de ani de la moartea martirică a lui Horea și a lui Cloșca, din anul 1785, la Alba-Iulia. Crișan murise deja în închisoare, în 13 februarie. Deși în raportul comisiei de anchetă se menționează că acesta s-a sinucis, există mai multe argumente care aruncă îndoiala asupra acestui lucru.

Ei nu au rămas în istorie cu numele reale, Vasile Ursu Nicula, Ion Oargă și Gheorghe Giurgiu, ci cu supranumele: Horea e substantivarea verbului a hori, la imperfect, persoana 3-a, singular, la care se combină vocala „i” înainte de vocala „e”; Cloșca, fiind preot, își aduna credincioșii, după cuvântul Mântuitorului, cum își adună cloșca puii sub aripi; Crișan, pentru că era din Țara Crișurilor. Cauzele răscoalei de la 1784 au fost politice, naționale, sociale, economice și confesionale.

În vremea regelui Ștefan al Ungariei (997-1038) românii din Transilvania (Banat, Crișana și Maramureș) erau locuitori de drept, „regnicolari” sau „cetățeni” alături de egalii lor maghiari și aveau libertăți (Ioan-Aurel Pop, Din mâinile valahilor schismatici).

După anul 1437, prin Unio Trium Nationum, românii au fost excluși, din punctul de vedere al statutului, dintre națiunile Transilvaniei, devenind „tolerați”. Tolerat însemna „popor exclus dintre națiuni” și implicit de la conducere și „răbdat să existe în Principatul Transilvaniei până avea să dureze bunul plac al principilor și cetățenilor (după cum se consemnează în înscrisuri cu valoare de lege din secolul al XVII-lea)”.

În anul 1653, Dieta Transilvaniei adopta Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae (Constituțiile aprobate ale Principatului Transilvaniei) în care se menționa că „neamul românilor nu a fost socotit în această țară nici între stări (națiuni) și nici între religii, nefiind între religiile recepte”. De aceea, în veacul al XVIII-lea, Episcopul Inochentie Micu cerea prin memorii ca „plebs valachica să devină natio valachica”, iar prin Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae românii cereau ca „numirile odioase și pline de ocară: tolerați admiși, nesocotiți între stări/neamuri [...] să fie revocate și desființate în chip public”.

Pe de altă parte, ne amintim de exploatarea de către nobilimea maghiară și totodată legarea de glie a țăranilor români. Dacă în anul 1437 robota era o zi pe an, iar în 1514 o zi pe săptămână, în 1769 ordonanța Guvernului Transilvaniei - Certa puncta - a stabilit ca robota iobagilor pe săptămână să fie „4 zile cu palmele și 3 zile cu vitele”. La toate acestea se adăugau taxele către fiscul imperial.

În Regatul maghiar și în Voievodatul Transilvaniei românii ortodocși care voiau să-și păstreze titlurile nobiliare și averile trebuiau să treacă la catolicism și astfel au fost maghiarizați.

Sinodul de la Buda (1299) interzicea românilor să-și zidească biserici sau să ia parte la slujbele săvârșite în lăcașurile de cult existente. În anul 1428, regele Sigismund de Luxemburg a decis „să se despoaie de avere toți nobilii și cnezii care țin pe moșiile lor preoți ortodocși, iar preoților care vor boteza vreun copil în religia ortodoxă, să li se confiște averea”.

În octombrie 1760, împărăteasa Maria Tereza recunoștea printr-un rescript că „poporul român din Ardeal a fost tratat pentru religia sa cu moartea și cu alte pedepse sângeroase”.

În fine, „Contele Francisc Eszterházy, cancelarul Curții din Viena, întemeiat pe informațiile primite de la organele administrației din Transilvania, sublinia într-o adresă către împăratul Iosif, la două săptămâni după izbucnirea mișcării (14 noiembrie 1784) că din toate peripețiile ei apare lămurit tendința religioasă și cea națională. Era deci o mișcare a Ortodoxiei împotriva asupritorilor eterodocși” (I. Lupaș, Răscoala țăranilor din Transilvania la anul 1784, Tipografia ASTRA S.A., Cluj, 1934, p. 58).

Scânteia care a declanșat răscoala

La începutul anului 1784, împăratul de la Viena a dat un decret de conscripție, care prevedea posibilitatea de înrolare în armata imperiului a țăranilor iobagi și care, astfel, deveneau liberi, cu casa și pământul lor. Astfel, țăranii români nu mai voiau să lucreze pământurile nobililor și au pornit la sfârșitul lunii octombrie spre Alba-Iulia să se înscrie în armată ca să scape de iobăgie.

Nobilimea a împiedicat această înscriere (1 noiembrie 1874), trimițând soldați, care i-au atacat pe cei care mergeau spre înrolare. Aceasta a fost scânteia care a declanșat răscoala. Primul care trebuia să ia atitudine împotriva nobilimii maghiare pentru nerespectarea poruncii împărătești era însuși Iosif al II-lea.

Revendicările țăranilor iobagi asupriți au fost exprimate prin Horea în Ultimatumul din 11 noiembrie, când răsculații atacau cetatea Devei: „Nobilii să nu mai fie și să trăiască din slujbe (servicii) date de împărat; nobilii să nu mai aibă moșii și să plătească dări ca oamenii de rând; pământurile nobililor să se împartă poporului după ordinul împărătesc”. Ceea ce cerea țărănimea, prin Horea, în 1784, aveau să ceară revoluționarii francezi în 1789: egalitate, fraternitate, libertate.

Martiriul

Martiriul lui Horea și al lui Cloșca a fost deopotrivă pentru „Legea românească” și pentru neam. În ei se regăsesc semnele sfințeniei:

1) Ortodoxia credinței, căci mișcarea lor a avut (și) un caracter confesional, după cum am arătat mai sus;

2) Mărturisirea jertfelnică a credinței o constituie martiriul lor pentru Legea strămoșească;

3) Martiriul lor a fost deopotrivă și din dragoste pentru neam: Eu mor pentru națiune!, afirma Horea pe eșafod înainte de execuție. Potrivit Evangheliei Judecății de apoi, omul care-și hrănește, își îmbracă, își cercetează aproapele, de fapt Îl hrănește și-L îmbracă pe Hristos; tot astfel omul care moare pentru semenul său, moare pentru Hristos!; iar Horea a murit pentru tot neamul său: mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să și-l pună pentru prietenii săi (Ioan, 15, 13). Toate acestea arată iubirea smerită și milostivă față de aproapele.

4) Facerea de minuni. Ceea ce asupritorii din toate timpurile au dezbinat, Dumnezeu a unit, căci în urma morții martirice a lui Horea și a lui Cloșca, trupurile lor despicate în patru și răspândite în cele patru zări i-au adunat pe românii din toate plaiurile autohtone într-o Unitate. Locul martiriului lor și al pornirii înspre împrăștiere a oaselor lor frânte și destrămate a devenit locul Unirii românilor: Alba-Iulia.

În contextul în care generalul Bucov, în anul 1761, a distrus prin ardere peste 300 de biserici de lemn din Transilvania, iar mănăstirile de piatră le-a dărâmat cu tunul (Sâmbăta de Sus, Prislop etc.), faptul că astăzi ni se păstrează cele două biserici de lemn construite de meșterul dulgher Horea constituie o altă minune. Prima a fost construită în anul 1746 (1750) la Albac-Alba și se află azi la Olănești-Vâlcea (via Florica-Argeș), datorită Patriarhului Justinian Marina, iar a doua a fost construită la Cizer-Sălaj și se află azi în Muzeul din Cluj-Napoca.

5) Evlavia poporului față de ei s-a manifestat prin introducerea lor în canonul iconografic al Bisericii Ortodoxe Române, asemenea Sfinților Simeon Evlaviosul, Vasile de la Poiana Mărului, Teofana Basarab și a multor altora; de asemenea, evlavia poporului față de ei s-a manifestat și prin poezia populară și cultă.

 Astfel, Horea și Cloșca sunt Martirii Ardealului și ai întregului Neam Românesc.