Cântarea dogmelor - teologia poetică a Sfântului Ioan Damaschin

Sfântul Ioan Damaschin s-a născut în anul 675, în Damascul Siriei, din neam ales, care strălucea în dreapta credință. A ucenicit împreună cu alt sfânt imnograf, Cosma Episcopul Maiumei, ajungând la o înțelepciune înaltă, uniți fiind și astăzi prin canoanele Praznicelor Împărătești ce sunt psalmodiate împreună ca „două scări pe care le-au făcut spre înțe­le­gerea noastră”, după cum le numește Sfântul Nicodim Aghioritul. După ce a alcătuit mulțime de imnuri și tratate de teologie s-a mutat la viața veșnică, în Mănăstirea Sfântului Sava, la 4 decembrie 749.

Acest mare Părinte al Bisericii Răsăritene rămâne unul dintre chipurile cele mai luminoase ale teologiei bizantine, în primul rând prin cateheza imnografică pe care ne-o pune înainte la fiecare Praznic Împărătesc, dar și prin profunda teologie scrisă. În persoana sa, rigoarea dogmatică și frumusețea poeziei liturgice se întâlnesc într-o armonie deo­sebită. El nu este doar un alcătuitor de învățături, ci și unul ce le doxologește, explică tainele credinței și le îmbracă în frumusețea imnografiei. De aceea, tradiția îl numește adesea „lira Duhului Sfânt”, iar opera sa poate fi interpretată ca o veritabilă cântare a dogmelor - o articulare poetică a adevărului de credință revelat.

Pentru Sfântul Ioan Damaschin, teologia nu este un efort speculativ, ci o prelungire a rugăciunii, arătând ceea ce spusese cu aproape trei secole înainte Evagrie Ponticul, că „cel ce se roagă este teolog și teologul este cel care se roagă”. Cunoașterea lui Dumnezeu se naște din uimire, iar contemplarea se transformă natural în cântare. În Dogmatica sau Izvorul cunoașterii, el afirmă că teologul adevărat este cel care se lasă condus de Duhul Sfânt, păstrând fidel adevărul credinței. Dar această fidelitate nu e seacă: ea devine un izvor de frumusețe, adevăr reflectat adesea în imnografia bizantină. Sfântul Cuvios Ioan nu separă credința de frumusețe, nici dogma de cult. Pentru el, adevărul e întotdeauna frumos, iar frumusețea este o poartă spre adevăr, după cum exprimă imnograful ce a alcătuit slujba sfântului: „Ca o lumină dumnezeiască ai luminat Biserica, Părinte al nostru, îmbrăcând-o în strălucirea cântărilor tale și în lumina chipului în care arăți împodobite dogmele lui Hristos, pe Care nu înceta a-L ruga pentru noi, Ioane”.

Sfântul Ioan Damaschin este numit în tradiția Bisericii „Lira Duhului Sfânt” pentru felul unic în care a reușit să împletească teologia cu poezia și dogma cu frumusețea cântării. În opera sa imnografică, adevărurile credinței nu sunt doar afirmate, ci devin melodie, lumină și rugăciune. Ca o liră aleasă în mâna lui Dumnezeu, Ioan transformă inspirația harică în cuvinte ritmate, în imnuri ale Învierii și în cântări care au hrănit secole de-a rândul spiritualitatea creștină. Pentru el, teologia nu este un discurs abstract, ci o cântare a inimii care vibrează la atingerea Duhului: „Că atingând, Părinte, alăuta ta cu lucrarea Duhului, la fel cu cea a lui David, cu preaplăcute sunete ai arătat-o. Care fiind făcută să răsune cu dumnezeiești melodii, pe toți i-ai încântat”. În această armonie sacră, Sfântul Ioan Damaschin rămâne glasul prin care dogma se face frumoasă și frumusețea devine mărturisire, după cum ne învață imnograful: „Laude voind a-ți aduce, aș avea nevoie de glasul tău cel dulce ca mierea, Cuvioase, prin care ai luminat întru cântări, Părinte Ioane, Biserica Ortodoxă, care prăznuiește pomenirea ta”.

Opera imnografică a Sfântului Ioan Damaschin este una dintre cele mai importante din întreaga tradiție ortodoxă: canoanele Învierii și ale celorlalte Praznice Împărătești, imnurile din Triod, stihirile Învierii ce deschid duminicile Octoihului, dar și celebrele dogmatici ale glasurilor în care este teologhisită dogma mariologică. Părintele Benedict Ghiuș, referitor la imnografia Bisericii, ne spunea că, „ori de câte ori e vorba de marile adevăruri tradiționale de credință, găsim, în adevăr, în cărțile de slujbă toate indicațiile necesare unei complete sinteze doctrinare patristice, altfel spus - o justă viziune de ansamblu asupra acestor adevăruri” (Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă, p. 10).

Pentru Sfântul Ioan, taina Întrupării este centrul teologiei sale, reprezentând actul suprem al iconomiei dumnezeiești, prin care Cuvântul veșnic al Tatălui asumă firea omenească pentru a o restaura și îndumnezei. Logosul, necreat și mai înainte de veci, nu încetează a fi ceea ce este în ființa Sa dumnezeiască, dar Se face om, unind în propria persoană cele două firi, dumnezeiască și omenească, „mărturisim un Dumnezeu înomenit, Care, fiind după fire Dumnezeu desăvârșit, S-a făcut după fire om desăvârșit El Însuși, ne­schimbându-Și firea, nici meșteșugind o iconomie închipuită” (Cuvânt la Nașterea lui Hristos). În imnurile sale, Hristos apare ca „Cuvântul, Cel ce este Dumnezeu din început...”, „Pe cel potrivnic oamenilor, Hristoase, întrupându-Te, amarnic l-ai rușinat. Și bogăție de îndumnezeire ne-ai adus nouă...”. Întruparea devine o teologie a proximității: Dumnezeu nu doar vorbește omului, ci devine El Însuși accesibil simțurilor noastre, pentru ca noi, prin contemplarea Lui întrupată, să ajungem la cunoașterea cea mai presus de minte a lui Dumnezeu.

Imnurile pascale damaschiniene sunt unele dintre cele mai profunde din patrimoniul poetico-imnografic al Ortodoxiei. Ele exprimă realitatea Învierii în limbaj poetic: lumina ce răzbate întunericul, viața ce biruie moartea, Hristos Care sparge porțile iadului: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice...”, „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat...”. Pentru Sfântul Ioan Damaschin, învierea este revelația deplină a iubirii lui Dumnezeu, care nu abandonează creația în moarte, ci o ridică la viața veșnică, după cum afirmă arhimandritul Benedict Ghiuș: „desființarea morții definitive prin împreună-învierea noastră cu Hristos” (Ghiuș, Taina răscumpărării..., p. 187).

În lupta cu iconoclasmul, Sfântul Ioan a compus tratate teologice, care pun în lumină adevărul cinstirii icoanelor, prin care subliniază că „cinstirea adusă icoanei trece la prototip” sau „nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Creatorului Care S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în materie și a săvârșit prin materie mântuirea mea” (Primul tratat apologetic contra iconoclaștilor). A teologhisit că prin întrupare Dumnezeu S-a făcut om în Iisus Hristos, materia devenind purtătoare de har și vrednică de reprezentare „icoana vie, naturală și întru totul asemenea Dumnezeului nevăzut este Fiul, Care poartă în El Însuși pe Tatăl în întregime” (Primul tratat apologetic). De cinstirea icoanelor este legată și o expresivă întâmplare din viața Sfântului Ioan Damaschin, scrisă de Ioan al IV-lea, Patriarhul Antiohiei. În vremea crizei iconoclaste, Ioan Damaschin, care era întâiul sfetnic al stăpânitorilor saracinilor, scria în fiecare zi epistole pe care le trimitea ortodocșilor de la Constantinopol, în care arăta, cu mărturii vrednice de crezare, că cei care nu se închină sfintelor icoane sunt eretici, fără de Dumnezeu și străini de Împărăția lui Hristos. Dar împăratul Leon Isaurul, urâtor de Hristos, auzind, a născocit o viclenie, scriind o epistolă în numele lui Ioan, cu scrisul său, prin care îl chema spre a cuceri cetatea. Trimitând-o apoi stăpânului agarenilor, acesta îl cheamă pe Ioan pentru a da socoteală de cele întâmplate și, în cele din urmă, îi taie mâna dreaptă, așezând-o în cetate pentru a fi văzută de toți. După ce trece ziua, Sfântul Ioan își cere mâna să o îngrope, pentru a-i ușura durerea. După ce-și primește mâna înapoi, Sfântul Ioan cade la icoana Maicii Domnului, rugându-se cu lacrimi și credință pentru a-i vindeca mâna. Adormind sfântul, aude în vis cum Preacurata Fecioară îl înștiințează că mâna i-a fost vindecată și-l îndeamnă să scrie cu multă iscusință scrieri. Văzând stăpânitorul mâna vindecată, l-a repus pe Sfântul Ioan în dregătoria sa, însă acesta a refuzat, cerând să-l lase să se retragă în liniste în Mănăstirea Sfântului Sava, unde s-a nevoit în ascultare mulți ani.

Însăși Maica Domnului, într-o vedenie, l-a numit „izvor minunat care revarsă atâtea pâraie de apă odihnei sufletelor”, pentru mulțimea darurilor ce au sălășluit întru el. Sfântul Ioan Damaschinul rămâne astfel un exemplu elocvent al modului în care Biserica poate uni fidelitatea față de dogmă cu frumusețea expresiei artistice imnografice. În el, teologia nu este doar explicată, ci trăită, cântată, transfigurată prin rugăciune și contemplație. De aceea, tradiția îl recunoaște ca pe unul dintre cei mai mari imnografi ai creștinătății și ca pe un teolog care a înțeles că, în cele din urmă, adevărul nu se rostește doar cu mintea, ci se cântă cu inima.

Aceasta este moștenirea negrăită a Sfântului Ioan Damaschin, moștenire care continuă să vibreze în inimile credincioșilor de fiecare dată când Biserica își înalță glasul în „cântarea dogmelor”.