Sfântul Nichifor, izbăvitorul de lepra patimilor

Hristos, Dumnezeul‑om, Cel ce a învins moartea, murind pe Cruce și înviind a treia zi, lucrează în lume paradoxal. În fața paradoxului, rațiunea încremenește. Iată, el face dintr‑un bolnav de care se fereau oamenii - Sfântul Nichifor Leprosul -, un tămăduitor al bolilor lor sufletești și trupești. Doar la auzul cuvântului lepră, carnea se înfioară! Amintirile stârnite de el irump din memoria întregului Adam: odinioară, leprosul era surghiunit dintre zidurile cetății, din comunitatea semenilor săi. Boala hâdă îl schimonosea, încât devenea cu totul altul. Străinul desăvârșit, decăzut la nivelul subumanului. Era nevoit să‑și poarte neîndurătorul stigmat, cumplita‑i boală, în sălbăticie.

Viața tânărului Nicolae, din satul cretan Sirikari, arată ca o linie frântă. Un fir de ață, plin de noduri, pe care o mână nevăzută le desface, prefăcând o existență sortită eșecului într‑o viață exemplară, râvnită de noi toți.

Micul Nicolae rămâne orfan pe lume. Împlinind vârsta de 13 ani, împins de sărăcie, pleacă printre străini să ucenicească pe lângă un bărbier. Tot acum lepra își făcu simțită prezența. La început timid, sub forma unui cerc abia zărit pe piele. O vreme, Nicolae și‑a ascuns neîndurătoarea boală: dat în vileag, ar fi fost trimis, pentru totdeauna, în surghiun pe insula proscrișilor: Spanilonga!

Mâna cerească a coborât însă din nevăzut și l‑a așezat pe drumul vieții: ajunge în insula Hios, sub ocrotirea Sfântului Antim. Ucenicul Cuviosului Pahomie din Hios îi va dărui un nume nou - Nicolae devine Nichifor - și un sens nou: va trăi pentru Hristos. Doar pentru Hristos. Învață să rabde înfiorătoarele cazne ale bolii, Dumnezeu vădindu‑l ca pe noul Iov al vremurilor noastre. Învață puterea credinței în Hristos, prin care poți călca nevătămat pe șerpi, aspidă și vasilisc, poți izgoni din suflet și trup nepuțințele și duhurile necurate.

Sfântul Antim îl deprinde cu privegherile de noapte, care ascut trezvia duhului, cu postul curățitor. Îl inițiază în arta Rugăciunii cea de toată vremea, prin care inima omului e eliberată din păienjenișul patimilor, pregătită pentru a primi lumina slavei dumnezeiești. Sfântul Antim primise această artă moștenire de la părintele său duhovnicesc, Pahomie din Hios. Sfântul Nichifor o va dărui ucenicului său, Evmenie. Lângă Sfântul Antim, monahul Nichifor vede cum diavolul este înfrânt, rușinat iar și iar de Hristos. Vede cum întunericul nimicniciei e nimicit de Hristos, Lumina lumii. Vede cum 13 diavoli sunt scoși din Iustina. Vede cum tânărul din Cipru este eliberat de sub stăpânirea diavolului mândriei. Vede cum Caliopi este tămăduită de cancerul la sân. Vede cum sufletul Elenei este vindecat de duhul vrăjitoresc. Vede cum Hristos îi dăruiește micuțului Panaiotis lumina ochilor. Vede cum, prin rugăciunea părintelui său, Antim, duhul groazei e gonit din casa unor oameni înstăriți.

O boală convertită în har şi virtuţi

În răstimpuri, mâna cerească corecta, parcă, nedreptățile pe care natura i le pricinuia dreptului Nichifor: lepra i‑a luat lumina ochilor, dar Domnul i‑a dăruit ochiul neadormit prin care se străvăd tainele timpului, spațiului, adâncimile nebănuite ale ființei umane. Lepra l‑a izolat pe Nichifor de oameni, făcându‑l să viețuiască stingher, ca o bufniță sub dărâmături, dar Domnul l‑a vădit călăuză neînșelată pe calea spre Rai. Pe tineri îi învăța că nici o desfătare pământească nu se compară cu pacea sufletului. Sfântul Nichifor ridica sufletele prăvălite în hăul deznădejdii. Pe toți îi povățuia să nu rănească vreodată inima semenului lor. Lepra îi schilodise picioarele, dar, prin darul Duhului Sfânt, Nichifor călătorea nestingherit în orice parte a pământului. Lepra îl transformase într‑un om nevolnic, dar Dumnezeu îi dăruise puterea să înfrunte demonii. Îl lovea pe necuratul, întrebându‑l: „Spune‑mi, pleșuvule, unde ai fost astă seară?”.

Dumnezeu i‑a răsplătit smerenia, dragostea răstignită, răbdarea în suferință, împodobindu‑l cu o puzderie de daruri. El i‑a dezvăluit, în fața oamenilor, sfințenia. Ucenicul său, Sfântul Evmenie, l‑a surprins, la vremea rugăciunii, înălțat în văzduh. Lumina neînserată a lui Hristos strălucea din chipul său.

Glasul său îngeresc înălța inimile ascultătorilor spre cer. Monahia Veronica de la Mănăstirea Maicii Domnului Ajutătoarea povestea: „Într‑una din vizitele sale la mănăstirea noastră, părintele Nchifor a fost rugat să cânte Axionul. Monahiile s‑au adunat în pronaos și, ascultându‑l, vorbeau între ele: Ce glas îngeresc este acesta? Însă, când părintele și‑a ridicat capul, au rămas uimite de rănile adânci de pe chipul său. Acest înger pământesc purta pe atunci, pe lângă lepră, încă o povară: își pierduse treptat lumina ochilor, astfel că psalmodia troparele și rostea Apostolul din memorie.” (Simon Monahul, Drepții în veci vor fi vii. Sfântul Nichifor Leprosul și Sfântul Evmenie Saridakis, făcătorii de minuni, Editura Iona, 2022, p. 28)

Deși boala îi măcina trupul, pricinuindu‑i dureri de negrăit, chipul cuviosului iradia bucurie, insuflându‑i pe toți cei care îl vizitau. Iannis Spiropoulos din Kalithea își amintește: „Pe monahul Nichifor Tzanakakis, veșnică să‑i fie pomenirea, l‑am cunoscut acum cincizeci de ani, când am vizitat leprozeria din Hios. De atunci chipul său mi s‑a întipărit pentru totdeauna în minte. Era de statură medie, slăbit de nevoință, chipul îi era uscățiv, cu foarte puțină barbă și mâncat din pricina bolii, cu pomeții ieșiți în afară, însă era dulce, zâmbitor. Ochii îi erau întotdeauna plânși și vederea slabă. Boala îi paralizase mâinile. Cu toate acestea, era un om vesel, plăcut, cu un simț al umorului dezvoltat”. (Idem, p. 39)

Minuni ale Sfântului Nichifor săvârşite în zilele noastre

Într‑un veac în care depresia, boala lipsei de sens, cotropește din ce în ce mai multe suflete, Bunul Dumnezeu ni l‑a arătat pe Sfântul Nichifor izbăvitor încercat, apărător împotriva acestui duh paralizant. Mărturia de mai jos ne oglindește această harismă a sfântului:

„Fiul meu de 45 de ani suferea de depresie, o boală care îl chinuia și îl ținea închis într‑o cameră întunecată. Nu avea nici puterea și nici dispoziția să se ridice din pat, nici măcar ca să mănânce. Stătea numai acoperit cu pătura și plângea ziua și noaptea. L‑am dus la mulți doctori, însă, din păcate, rezultatul era același. Într‑o seară, a venit nepoata noastră și ne‑a adus cartea despre Sfântul Nichifor Leprosul. Când a scos cartea din geantă, am simțit o mireasmă! S‑a închinat la icoana de pe copertă mai întâi fiul meu, care se ridicase bucuros din pat! Apoi, ne‑am închinat și noi și l‑am rugat pe sfânt, cu lacrimi, să ne ajute. După trei zile a venit iarăși nepoata noastră și ne‑a adus și icoana sfântului pe lemn. L‑am închinat pe fiul meu cu ea, iar după douăzeci de minute Sfântul Nichifor ne‑a arătat marele său har. Bolnavul s‑a ridicat din pat, a mâncat, a râs, după o perioadă de doi ani și jumătate, ca și cum ar fi fost alt om! A fost ultima zi în care fiul meu a suferit de depresie. De atunci a revenit la cele obișnuite, cu poftă de viață. La scurtă vreme a început să meargă iarăși la serviciu. Sfântul să îi fie apărător lui și întregii lumi! Slăvit să fie numele cel sfânt al Cuviosului Nichifor!”. (Idem, p. 66)

Pentru viața sa, care a ars ca o candelă neadormită, îi cântăm Sfântului Nichifor, astăzi, 4 ianuarie, când îl prăznuim:

Bucură‑te, nou Iov, dascăl al răbdării într‑un timp al grabei nebune,

Bucură‑te, soare al veseliei, care împrăștii norii deznădejdii,

Bucură‑te, cel ce gonești neputințele din carne și din duh,

Bucură‑te, învățător al Rugăciunii, prin care inima neguroasă e luminată de Cuvânt,

Bucură‑te, oglindă vie a smeririi de sine,

Bucură‑te, stavilă a învolburărilor sufletești,

Bucură‑te, propovăduitor al delicateței, care ne înveți să nu rănim nici o inimă,

Bucură‑te, apărător al isihiei,

Bucură‑te, purtător al crucii bolilor,

Bucură‑te, ostaș călit în războiul cu duhurile întunericului,

Bucură‑te, descoperitor al puterii rugăciunii în ceasul ispitei,

Bucură‑te, tărie a creștinilor prigoniți,

Bucură‑te, lumină a Luminii neînserate!