Miracolul dragostei și al rugăciunii ne ține laolaltă în chip nevăzut

Corespondența brută, concretă, a personalităților Rugului Aprins reflectă într-o notă aparte lecturile acestora, încercările, meditațiile zilnice. Acest profil distinct mai înseamnă un plus de autenticitate, nu lipsită de farmec, astăzi, și o atmosferă duhovniceas că pe care cu greu ne-o putem imagina, măcar.

Pe lângă atmosfera culturală și duhovnicească a acestor dialoguri întru Hristos existente în corespondența clasică – atât de îndepărtată de conversațiile de pe rețelele de socializare, de astăzi! –, mărturia lor directă dă seama și de atmosfera lumească, social-istorică. Au valoare de document.

Anul 1951 este, din nou, unul al încercărilor pentru membrii Rugului Aprins. După tunderea sa recentă în monahism (3 septembrie 1948) și numirea ca stareț la Schitul Crasna, Gorj (aprilie 1950), părintele Agathon, viitorul părinte Daniil Sandu Tudor, este arestat, tot în 1950, și trimis în temnițele comuniste până în 9 februarie 1952.

Aceasta este atmosfera de ordin sufletesc a unei epistole pe care i-o trimite profesorului Alexandru Mironescu mai tânărul său prieten, fratele Andrei Scrima, aflat de puțină vreme la Mănăstirea Neamț. Viitorul profesor și părinte arhimandrit Andrei Scrima urma să fie tuns în monahism la Mănăstirea Slatina peste câțiva ani (20 iunie 1956), păstrând același nume, Andrei.

Părintele Petroniu Tănase, părintele Benedict Ghiuș și fratele Andrei Scrima au fost trimiși din București, spre protecția lor, se pare, și vor preda la Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamț.

Cum știm deja, Pronia lui Dumnezeu a vrut ca Sfântul Cuvios Petroniu Tănase să nu fie arestat, dar a avut grele probleme cu autoritățile comuniste. Ca și părintele profesor Andrei Scrima, care a primit – cu ajutorul neprețuit al Patriarhului Justinian Marina – o bursă de studii doctorale în India și a reușit să plece din țară. Toți ceilalți amintiți în această epistolă au avut parte de temnițele comuniste, mai ales începând din anul 1958. Sau au fost îndepărtați brutal din orice funcție avută anterior, precum diplomatul și profesorul universitar Ștefan Todirașcu, ajuns să lucreze ca muncitor necalificat la margine de București.

După ieșirea din acest prim arest – sub regimul comunist –, urma să ajungă din martie 1952, pentru un an, și părintele Agathon Sandu Tudor, la Schitul Sihla, și să țină cursuri la Școala monahală de la Mănăstirea Sihăstria.

De asemenea, tot în apropiere de Mănăstirea Neamț urmau să ajungă la Schitul Pocrov și cei doi frați de sânge, părinții Vasile și Haralambie Vasilache, până să fie și ei arestați (1959).

Tânărul frate Andrei Scrima era deja ferm angajat pe calea monahală, meditațiile sale din rândurile care urmează mărturisesc deopotrivă despre încercările de ordin personal, dar și despre dialogurile cu confrații săi petrecute în anii anteriori la întâlnirile Rugului Aprins.

Redăm mai jos, integral, această scrisoare, plină de informații și de prețioase învățăminte.

„Sfânta Mânăstire Neamțu, 12.II.1951

Domnule Profesor,

Port de mai multă vreme cu mine aceste rânduri în stadiul lor de intenție; dacă nu le-am realizat până acum e nu atât din rațiuni obiective (din lipsă de timp, ocupații etc.), cât din cauza unei dificultăți mai serioase: anume, mă gândeam că ne cunoaștem de atâta timp și mai ales că ne cunoaștem sub niște zodii unde nu-și mai au loc declarațiile de amiciție și manifestările de prietenie, oricât de serioase ar fi ele (sau mai cu seamă pentru că sunt serioase), încât, la un moment dat, cuvântul din ajutor devine obstacol.

Și iată că acum, plecarea mea din București de mai bine de o lună impunând această manifestare epistolară... „tout est à recommencer”.

Deci dificultatea oricărui început. Dificultate care crește însă și mai mult, dacă mă gândesc că sunt foarte puține lucrurile pe care vreau să vi le comunic: anume, dragostea mea frățească, simplă și statornică, care îmi sporește mereu nădejdea unei revederi temeinice, într-o rânduială rodnică pentru lucrurile duhovnicești în jurul cărora din voia lui Dumnezeu ne-am întâlnit.

Până atunci, miracolul acesta simplu al dragostei și al rugăciunii, pe care îl avem cu toții la îndemâna noastră, ne ține laolaltă în chip nevăzut, dar cu atât mai puternic.

Vreau să vă mai sugerez încă (deși e foarte greu) frumusețea nebănuită și completă a acestei mănăstiri: frumusețea ritmului liturgic, frumusețea odoarelor sfinte, frumusețea unor figuri duhovnicești vii și – ceea ce nu e mai puțin însemnat –, frumusețea gravă a naturii iernatice de aici. E un lucru rar – nu s-a mai văzut de mult chiar pe meleagurile acestea un peisagiu de iarnă ca cel de acum –, care să te facă să te întrebi dacă pomi, arbori, păduri au fost creați pentru frunze și verdeață sau pentru zăpadă și promoroacă. Numai într-un astfel de loc poți să înțelegi ce sunt tăcerea și singurătatea și de ce intră cu necesitate în componența oricărei vieți duhovnicești. Când ninge, uneori e atâta liniște încât (fără exagerare) aud fulgii de zăpadă căzând.

Dar tocmai fiindcă natura din afară e atât de împăcată, ești obligat să recunoști că singurul lucru important este lumea interioară. E o clipă teribilă când începi nu să constanți – din păcate, nu poate fi vorba de așa ceva –, dar să bănuiești și să presimți ce însemnează Universul lăuntric cu peisagiile și reliefurile lui reale și concrete.

De la sine și cu mare stringență ți se descoperă atunci adevărul că tu exiști numai ca să pătrunzi în acest univers și numai întrucât ai pătruns în el: nu poate fi vorba altfel de progres sau viață duhovnicească, dar nu poate fi vorba în nici un chip.

De fapt, într-un anumit sens, nici nu există „progres duhovnicesc”: prima și cea mai mică victorie duhovnicească stă pe același plan de valori și de importanță cu ultima și cea mai mare. Toată problema este deci aceea a începutului pe care îl facem mereu și niciodată (mai ales niciodată). Viața duhovnicească exclude structural perfecțiunea clasică: dimpotrivă, e cosubstanțială cu durerea și păcatul.

Fac tot discursul acesta pe deoparte ca să-mi prezint indirect situația mea actuală și să-mi justific în fața fraților anchiloza duhovnicească pe care o vor observa desigur, la un moment dat; iar pe de altă parte, ca să fundamentez principial o anume inaderență la stilul de viață burghezo-duhovnicească de care vorbeam adeseori la București, dar care din păcate te ispitește la Neamț. (Despre asta însă, vom vorbi sper, față către față...).

În altă ordine de idei țin să vă spun că sunt foarte ocupat cu școala de aici, ca și Pr. Benedict [Ghiuș] și Pr. Petroniu [Tănase] (ce vă transmite toate frățeștile sale urări de bine). Pr. Benedict este de 3 zile în spital la Târgu-Neamț pentru a fi operat de apendicită. E o nouă încercare pentru el: a avut într-o noapte o criză acută care a impus internarea în spital. Nădăjduim însă ca totul să se termine cu bine și cât mai repede, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vă rog să transmiteți cele mai calde salutări prietenești din parte-mi familiei [Ștefan] Todirașcu (al cărui calm neoclasic în materie de duhovnicie îl invidiez uneori, chiar și de aici – deși nu prea mult). De asemenea, toate doririle mele de bine și sănătate Dnei [Maria] Mironescu. Drei Sina și Ilenei [Mironescu] toată prietenia mea, iar pe Șerban [Mironescu] îl aștept cu nerăbdare și drag pe meleagurile acestea.

Închei aceste rânduri grăbite așa cum le-am început, cu un gând statornic și egal de dragoste frățească.

Cu toată dragostea,
Andrei Scrima

Vă rog să transmiteți Pr. Gheorghe [Roșca] închinăciunile mele, atunci când îl veți vedea, mi-e tare dor de el. Nu ne lăsați fără știri despre Pr. Agathon.“