Cuviosul Visarion, remarcabil părinte duhovnicesc

Într-o conferință, Mitropolitul Antonie de Suroj spunea că nimeni nu trece un munte urmând pe cineva care are cunoștințe teoretice despre muntele respectiv, ci pe cel care mărturisește că l-a urcat, care cunoaște drumul bun și pericolele ce pot apărea. În perioada Postului Mare, într-un chip asemănător, suntem îndemnați să urmăm modelele care ne vor ghida pe drumul anevoios spre Înviere. Un astfel de ghid este Sfântul Cuvios Visarion, pomenit azi în calendarul ortodox.

Sfântul Cuvios Visarion (Bessarion, în alte tradiții) a trăit în secolele 4-5 în Egipt. Conform Apophthegmata ­Patrum (colecție de cuvinte și scurte relatări despre viața și învățăturile părinților pustiei care au trăit în deșerturile Egiptului între secolele al IV-lea și al V-lea) a fost contemporan cu Părintele Ioan din Lycopolis și a trăit o perioadă importantă din viața lui la Sketis.

„Patruzeci de zile și nopți am petrecut în mărăcini”

Acest părinte nu și-a început viața monahală decât după ce în tinerețe i-a cercetat pe părinții din vremea lui, luând de la ei model de viețuire. A mers în pustiul Iordanului și l-a văzut pe Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan în ce nevoințe trăia și cum se întovărășise un leu cu el. A cunoscut și alți părinți și a învățat de la ei în ce chip să fie plăcut lui Dumnezeu. Sinaxarul reține că, întorcându-se în ținutul Egiptului, a devenit ucenic al Sfântului Isidor Pelusiotul. I-a rămas în minte felul de viețuire al monahilor din pustiul Iordanului și a adoptat o nevoință mai aspră față de aceea cu care părinții egipteni erau obișnuiți. Dacă la aceștia era obișnuit ca anahoretul să mai guste chiar și legume fierte sau ceva verdețuri, pesmeți, Cuviosul Visarion s-a remarcat prin perioadele îndelungi de posturi care variau de la o săptămână până la patruzeci de zile de nemâncare. În acest sens, Apophthegmata Patrum reține propria lui mărturie: „Zis-a avva Visarion: patruzeci de zile și nopți am petrecut în mărăcini, stând, nici dormind”. Acest episod mai e descris și așa: „Odată, stând în mijlocul unor mărăcini și având mâinile, ochii și mintea îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile și de nopți în rugăciune gânditoare de Dumnezeu, neclintit ca un stâlp, nici mișcându-se câtuși de puțin cu trupul din locul acela, nici gustând ceva în acele zile, nici grăind ceva către cineva, nici dormitând, nici slăbind din neputința cea firească și nici aplecându-și mintea sa spre cele pământești, ci fiind cu totul întraripat de dragostea lui Dumnezeu”. Tot în colecția amintită se consemnează mărturia lui despre felul în care dormea: „Avva Visarion a zis: Patruzeci de ani nu m-am culcat pe coastele mele, ci șezând, sau stând, dormeam”.

Acest fel de viețuire neobișnuit de aspru, chiar și pentru standardele monahilor egipteni, avea ca mobil interior dragostea pentru Dumnezeu. Dar se mai remarca cuviosul și prin grija de a nu păcătui. Ferirea de tot păcatul, care nu mai este considerată în lumea actuală ca o lucrare de căpătâi, era pentru monahii de felul Cuviosului Visarion o strădanie neîntreruptă, o dedicare care îi ocupa toată viața. Această încordare a sufletului său de a trăi viața lui Dumnezeu prin ferirea pe cât era posibil de păcate îi va aduce mari daruri de care părintele se folosea într-un mod firesc.

Cel ce este în acest loc este în tot locul

Odată, mergând cu ucenicul său Doulas pe țărmul mării, acesta a însetat pe cale și i-a cerut bătrânului apă. Iar Cuviosul, făcând rugăciune și însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „În numele Domnului, ia apă și bea”. Iar ucenicul, luând apă din mare cu vasul ce-l purta, a văzut că apa este dulce la gust și rece, ca și cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bând și răcorindu-se, a luat și în vasul său. Și văzând aceasta Cuviosul Visarion, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?”. Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetez iarăși pe cale!”. Atunci, starețul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este în tot locul; și, precum aici, așa și în tot locul, poate să dea apă dulce celui însetat”. Altă dată, având treabă urgentă, a ajuns la râul Hrisoroa și, făcând rugăciune, l-a trecut pe acesta ca pe uscat. Întrebat de ucenic, a spus: „Până la glezne simțeam apă, iar cealaltă parte era tare”. Odată, mergând împreună cu Doulas la un bătrân și apropiindu-se apusul, a zis: „Mă rog Ție, Doamne, să stea soarele până ce voi ajunge la robul Tău!” Și s-a făcut așa.

Martor tăcut

O întâmplare interesantă arată sufletul său plin de sensibilitate. Împreună cu Doulas au mers la un frate care locuia într-o peșteră. L-au găsit pe acela împletind funie și coșuri, dar lor nu le-a spus nici un cuvânt, nici ridicându-și ochii de la lucrul mâinilor ce-l făcea atunci în liniște deplină și totală nepăsare față de cei doi vizitatori. Visarion nu s-a tulburat, ci i-a zis ucenicului: „Să mergem de aici, poate nu are vestire bătrânul să vorbească cu noi”. De acolo au mers la Lico, la un anume părinte Ioan, și au vorbit despre vedenia părintelui Visarion, că a zis acesta: „A iesit poruncă să se surpe capiștile idolilor”. Și s-a făcut așa precum a văzut și s-au surpat. La întoarcere s-au abătut din nou pe la părintele din peșteră: „Să intrăm la el, nu cumva i-a vestit Dumnezeu să vorbească cu noi”. Și cum au intrat în peșteră, l-au găsit pe acela mort. Pregătind trupul părintelui mort pentru îngropare, au aflat că era cu firea femeie, nu bărbat, fapt pentru care părintele Visarion a exclamat: „Iată cum și femeile biruiesc pe satana, iar noi prin cetăți petrecem cu neorânduiala”. Este remarcabil că meritul acestui părinte nu este să creeze el contexte sau întâmplări minunate, ci să fie prin smerenie și o anumită stare de trezvie martor la întâmplări, fără să pună multe întrebări, să iscodească, dar să extragă din ele esențialul pentru edificarea lui.

O altă întâmplare îl arată ca un părinte aplecat spre pocăință și recuperarea celui pierdut. Un monah din obștea în care era și el, făcând un păcat foarte mare, a fost alungat din mănăstire de stareț. Iar Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieșit și el împreună cu monahul, zicând: „Și eu am greșit!”. Astfel a trezit milă în inimile celorlalți și l-au iertat pe cel rătăcit.

Truc pentru vindecarea unui om

Viața Cuviosului Visarion surprinde și o notă comică am putea spune, deși deznodământul este ziditor duhovnicește și izbăvitor de suflete. În mănăstirea lui era un om îndrăcit din care duhul rău nu putea fi alungat oricâte rugăciuni făceau frații. Și s-au gândit că numai Cuviosul Visarion poate să facă acest exorcism, dar, cunoscând firea lui smerită, au știut că dacă îi vor cere, atunci nu va voi să facă, ba chiar va fugi. Și au elaborat astfel o „schemă duhovnicească”. L-au pus pe demonizat îmbrăcat în monah în strana părintelui din biserică, în speranța că dacă îi va zice aceluia să plece de acolo, demonul va fugi din om. Când părintele a venit la locul său din biserică, la vremea obișnuită, și văzând că era acolo cineva, nu a dorit să îl deranjeze, gândind că monahul acela dormea. Iar, după ce a început slujba, clericii au zis către cuvios: „Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme”. Iar părintele, apropiindu-se de acel om, l-a clătinat zicându-i: „Scoală-te și te du de aici!”. Și îndată demonul a ieșit din om, gonit prin cuvântul sfântului. „Și sculându-se omul, a început a mulțumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit de îndrăcire și s-a făcut sănătos din acel ceas. În acest fel au pornit clericii pe Sfântul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavol, pentru că acest cuvios părinte nu voia să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, și fugea de laudele oamenilor, fiind smerit și soco­tindu-se pe sine păcătos”, se mărturisește în viața plină de tâlc a acestui sfânt, o remarcabilă personalitate duhovnicească.