Asemănarea cu El este în starea de postire

Duminica a 2-a din Postul Mare (a Sfântului Grigorie Palama) Marcu 2, 1-12

În vremea aceea, intrând iarăşi Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulţimii să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? 
El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Şi îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a ridicat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Consider Postul Mare un urcuș spre Înviere, spre anticiparea învierii noastre, în care fiecare zi este o treaptă spre veșnicia noastră. Îl simțim ca pe o taină a tăcerii și a rugăciunii dincolo de cuvinte. Evangheliile ne trimit spre o meditație în care doar lacrima poate șopti ceva. Cuvintele sunt depășite sau primesc acel prefix „meta” (metafizic, metamatematic, metalogic etc.). Este perioada în care vorbim mai puțin cu lumea despre Dumnezeu (măcar de am face acest lucru) și mai mult cu Dumnezeu despre lumea și viața noastră.

Postul este „pariul” cu noi înșine. Cândva diavolul ne-a păcălit, căci ne-a spus că prin mâncare ajungem „ca Dumnezeu”. Acum este timpul să arătăm că asemănarea cu El este dincolo de mâncare, adică în starea de postire. Ce este mâncarea de post? O anexă insignifiantă a trupului. Cândva făceam din ea elementul principal al existenței. Eram absorbiți de emisiuni culinare, în care totul era marcat de ideea de „chefi” și „stele Michelin”. Postul ne arată că există ceva mai profund dincolo de arta culinară: este așteptarea în iubire. Ați fost cândva toți îndră­gostiți la viața voastră. Atunci când îți așteptai prietenul/prietena aveai o bucurie și parcă nu îți mai păsa că îți este foame sau ești obosit. Așteptai bucuria întâlnirii. Inima în tine vibra în această stare de așteptare din și în iubire. Așa este postul: îți aștepți Iubirea și nu mai simți nevoia de mâncare pentru că îți aștepți Iubirea, adică pe Hristos, Iubirea jertfelnică.

Energiile prin care Dumnezeu își continuă lucrarea în lume

În această duminică, pe lângă Evanghelia paraliticului dus de cei patru bărbați, mai prăznuim și pe cel care ne-a dat dogma harului necreat, adică modul cum Dumnezeu lucrează în lume. Îl prăznuim pe Sf. Grigorie Palama, cel care a arătat că harul este lucrarea sau energia divină necreată prin care Dumnezeu își continuă providența sau lucrarea în lume. Este vorba despre lucrarea soteriologică prin care umanitatea poate accede spre rai. Dumnezeu nu este static sau pasiv, ci lucrează providențial în creație.

În Evanghelia de la Marcu 2, 1-12 ni se spune că au venit patru bărbați cu un bolnav pe o năsălie sau targă sau ceva similar și, neputând să intre în casă, au coborât pe bolnav prin acoperișul casei. De fapt, era acel umbrar unde oamenii stăteau din cauza căldurii și nu neapărat aco­perișul unei case. Dincolo de aceste elemente auxiliare apare un lucru important: unitatea sau comuniunea iubirii. Hristos le vede „credința lor” (Mc. 2, 5), nu credința slăbănogului, arătând că în suferință Dumnezeu așteaptă iubirea comunitară. Mântuirea are o dimensiune comunitară. Vorba părinților duhovnicești: Cazi singur, dar te ridici împreună cu ceilalți. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „Domnul nu caută numai credința celui bolnav, ci și a celor care îl duc; căci credința lor a fost pricina de mântuire pentru paralitic”. Sfântul Apostol Pavel ne spune la fel: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2).

Postul Mare ne cere să devenim și noi un prieten pentru celălalt, adică să ne trăim iubirea în alteritate. Egoismul credinței nu este plăcut lui Dumnezeu, adică nu ne rugăm doar pentru noi și pentru cei apropiați nouă. Noi ne rugăm pentru întreaga creație, pentru toată umanitatea. Rugăciunea este totdeauna comunitară, nu reduc­țio­nistă sau egoistă. De aceea, ne simțim bine când vedem zâmbetul celuilalt. Fără acest zâmbet, nu avem decât o grimasă de fericire, care nu este bucuria plenară, ci o stare a ego-ului care, chiar dacă se află în rugăciune, este totuși departe de Dumnezeu-Iubirea.

Vedem în această pericopă cum lucrează Dumnezeu: de la suflet la trup, de la nevăzut la văzut. Dumnezeu iartă sufletul, ca apoi și trupul să își primească vindecarea. Este modul Lui de a lucra haric. Dimpotrivă, noi ne dorim văzutul, pipăibilul și abia apoi am vrea și spiritul. Ce este Dumnezeu pentru cei mai mulți oameni? Un taumaturg, unul care rezolvă sau ar trebui să rezolve problemele văzute ale vieții. Ori Dumnezeu vrea altceva: să plece de la cauză spre efect, de la suflet spre trup. De ce? Pentru că păcatul țintește sufletul în primul rând, iar trupul suportă consecințele păcatului. Sfântul Chiril al Alexandriei spunea că „boala trupească este chip al neputinței sufletești” şi de aceea vindecarea, așa cum spune Sf. ­Vasile cel Mare (Reguli monahale, răspunsul 288), începe cu mărturisirea păcatelor, care este „începutul vindecării”.

Paralizia are mai multe valențe în societatea noastră și putem vorbi despre paralizia trupească, apoi de paralizia voinței, cea a rugăciunii, apoi cea a iubirii, a iertării etc. Paraliticul dus pe pat este vindecat prin cuvântul iertării. Există o vindecare prin iertare nu doar de la Dumnezeu, ci și între noi: prin iertare se vindecă tensiunile dintre oameni, dintre popoare sau dintre timpurile istorice. Ne iertăm ca să Îl putem primi pe Hristos. Ne iertăm, căci prin iertare putem conviețui împreună. Iertarea este expresia iubirii. Nu poți fi creștin dacă nu ierți, iar răzbunarea arată că suntem departe de mesajul evanghelic.

Harul se simte în mod diferit și variat

Dumnezeu lucrează în lume pornind de la iertare. Întruparea are la bază iertarea și iubirea divină. Prin iertarea Lui am recăpătat drumul spre veșnicia cu El, spre rai. Sfântul Grigorie Palama ne arată că Dumnezeu este activ în lume prin ființa lui dinamică, care se concretizează în energiile Sale necreate. Cu alte cuvinte, El nu este văzut în mod deist, ca unul care a creat lumea, dar nu se mai interesează de ea. Nu este nici panteist ca o substanță care infuzează totul și la final resoarbe totul (hinduism), ci este prezența personală care lucrează prin harul divin. Iar harul se simte în mod diferit și variat. Îl simțim în cuvântul rugăciunii, în cuvântul Sfintei Scripturi, dar mai ales în cea mai puternică și mai profundă slujbă: Sfânta Liturghie. A fi creștin în afara Liturghiei este un fals, căci acolo Îl găsim pe Hristos, ca și puterea Lui harică.

În fine, prin prezența harică primim puterea de a depăși orice paralizie sufletească, orice pierdere a verticalității, cu care am fost creați. Deși ne simțim activi în această lume, din păcate acest activism este de cele mai multe ori doar o orizontalitate dinamică, în care ne căutăm valori și sensuri efemere. Trăim prea puțin cu fața spre cer în dorința de a urca spre veșnicia cu Dumnezeu. Postul Mare ne ridică privirea spre cer, arătându-ne că sunt alte valori care depășesc mărunțișurile unei concurențe orizontale de care nu avem nevoie. Singurul cu care ne concurăm suntem tot noi, eu cel de ieri cu cel de mâine. În rest, „topurile efemerității materiale” sunt de fapt iluzii. Suntem atașați de ele, câtă vreme nu avem privirea spre cer, spre altceva mai înalt. Dumnezeu ne așteaptă pe toți ca pe niște fii rătăcitori, care ne întoarcem acasă, de aceea, viața noastră este drumul spre acasă. Paralizați în materie, păcătoși sau neputincioși, suntem sau trebuie să fim în comuniunea iubirii unii cu alții ca să ne ducem împreună spre locul lui Dumnezeu, spre veșnicia cu El, căci raiul este locul unde suntem „noi”, nu „eu” sau „tu” sau „el”.