Chemarea la pocăință ca pregătire pentru Judecată

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.

Chemarea Mântuitorului Iisus Hristos, Logosul întrupat Care vestește voia Tatălui, este o chemare la pocăință: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor. Începutul perioadei Triodului ne oferă pildele de pocăință ale vameșului și ale fiului risipitor. De ce Biserica așază aceste pilde de întoarcere a omului la Dumnezeu în această perioadă? Pentru ca oglindindu-ne viața în acestea să ne pregătim pentru răspuns bun la Înfrico­șătoarea Judecată, să ne pregătim pentru judecata care se apropie. În fiecare an, în Duminica Înfrico­șă­toarei Judecăți, Biserica ne invită la un exercițiu duhovnicesc și existențial al responsabilității creștine, și anume să reflectăm la sfârșitul istoriei, la sfârșitul chipului acestei lumi, la iubirea față de Dumnezeu și de semeni și la sfârșitul nostru pământesc.

Deși sfârșitul lumii înseamnă o prefacere de proporții cosmice, mesajul Evangheliei din Duminica Înfricoșătoarei Judecăți nu are menirea să ne înfricoșeze, ci să ne responsabilizeze că există un început și un sfârșit al istoriei, că există un început și un sfârșit al vieții noastre și apoi vine judecata. De aceea, Biserica, urmând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, ne responsabilizează în fiecare an asupra viețuirii în această lume ca pregătire continuă pentru răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată și pentru dobândirea Îm­pă­răției pregătite oamenilor de la întemeierea lumii. Importanța mesajului din Duminica Înfrico­șă­toarei Judecăți este cu atât mai mare cu cât actualizează un adevăr de credință întâlnit în Sfânta Scriptură și mărturisit în Crezul Bisericii: „Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit”. Viața creștină este orientată înspre a doua venire a ­Domnului și este așezată întru așteptarea și nădejdea împlinirii acestei făgăduințe: „Aștept învierea morților. Și viața veacului ce va să fie”. Aceste realități eshatologice, nu doar le aşteptăm, ci le şi mărturisim și experimentăm încă de aici în Biserică şi Sfintele Taine, fiind parte constitutivă a Bisericii și a viețuirii creștine.

Cine este Judecătorul și cum judecă Dumnezeu pe om?

Sfânta Scriptură ne încredin­țează că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului (In 5, 22). Dar cum judecă Iisus Hristos, Dumnezeul-Om pe om? Pentru a înțelege în profunzime actul judecății lui Iisus Hristos, dincolo de imaginea unui „tribunal” sau a unor raționamente umane, pentru a depăși logica strict juridică a unei judecăți după modelul judecăților omenești se cuvine să reflectăm la zilele Pătimirii Domnului nostru Iisus Hristos. Judecata lui Dumnezeu cu lumea este legată de iubirea jertfelnică. Tatăl a dat pe Unicul Său Fiu preț de răscumpărare, tocmai pentru cei care, prin voia lor, s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și s-au făcut slujitori ai diavolului și dușmani ai lui Dumnezeu.

În zilele Pătimirii Domnului, în Vinerea Mare, ziua în care la început omul a fost plăsmuit din iubire - mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit -, omul îl judecă pe Hristos, Domnul slavei, și îl răs­tignește pe cruce. Dacă însă privim mai adânc în semnificația Vinerii celei Mari putem descoperi nu simplu cum omul îl judecă pe Dumnezeu-Omul la cruce, ci cum Dumnezeu în iubirea Lui judecă pe omul căzut, cum Dumnezeu-Omul face judecată în Vinerea Mare cu omul cel vândut diavolului. Dumnezeu-Omul judecă pe om și lumea, însă nu cu ură, ci cu iubire jertfelnică. Prin această iubire jertfelnică, Iisus Hristos descoperă adâncul judecății Lui cu lumea și omul. Această pedagogie profundă ne descoperă de fapt criteriul judecății lui Dumnezeu cu omul și lumea. În judecata Sa, Dumnezeu nu este distant, prin iubirea lui, Dumnezeu împlinește dreptatea Lui. De aceea, Mântuitorul le spune ucenicilor că „acum este judecata acestei lumi” (In 12, 31). Dumnezeu se face pe Sine Judecător și judecată din iubire față de om, după cum mărturisim în Anforaua liturgică, „Tu din neființă la ființă ne-ai adus, și căzând noi, iarăși ne-ai ridicat și nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit împărăția Ta ce va să fie”; „Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat (…) Și Acesta venind și toată rânduiala cea pentru noi plinind”. Aceeași iubire cu care Iisus Hristos a judecat lumea în Pătimirile Sale rămâne valabilă și la venirea Sa întru slavă la sfârșitul lumii.

Criteriul judecății și consecvența iubirii lui Dumnezeu

Criteriul judecăţii universale îl reprezintă sinteza Legii, Prorocilor şi Evangheliei - iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni cu care Hristos se identifică în faptele milei trupeşti şi sufleteşti. Toate acestea ţes haina de nuntă a Împărăţiei. Textul Evangheliei de la Matei 25, 31-46 descoperă judecata universală de la sfârşitul veacurilor. El descoperă un Dumnezeu personal care se identifică cu suferinţele şi nevoile existenţiale ale oamenilor - lipsa hranei, a compasiunii, prezenţa bolii, a singurătăţii, părăsirii de ceilalţi. Judecata universală pleacă de la modul de raportare a fiecărui om la realităţile şi darurile din viaţa pământească, de la modul în care s-a raportat în concret la semeni, creaţi după chipul  lui Dumnezeu şi prin aceasta la Dumnezeu însuşi, precum şi la întreaga creaţie ca dar şi responsabilitate. Acest criteriu al judecăţii concentrat în realitatea după chipul lui din fiecare om reprezintă expresia iconomiei divine cu privire la creaţie, unificând începutul, mijlocul şi sfârşitul, creaţia-întruparea-judecata. Această iubire interpersonală, care generează compasiune, milă, dăruire, jertfă, va reprezenta criteriul şi exigenţa de culme a judecăţii universale, ca judecată personală a fiecărui om. După cum Iisus Hristos a lucrat iubirea dăruindu-se și cercetând pe toți oamenii, așa și oamenii sunt chemați să se dăruiască și să cerceteze cu iubire pe cei de lângă ei, pe cei în care se ascunde Iisus Hristos. Cei care nu au lucrat iubirea în semenii lor s-au înstrăinat nu doar de aceștia, de umanitatea lor, ci de Însuși Iisus Hristos, care i-a răscumpărat: „Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut” (Mt. 25, 45). Indiferența, împietrirea noastră față de cei de lângă noi aflați în nevoi înseamnă totodată și o înstrăinare de Iisus Hristos, Creatorul-Mântuitorul-Judecătorul.

Dumnezeu rămâne consecvent cu Sine însuşi în ceea ce privește iubirea față de om. Aceeaşi lumină a Feţei lui Hristos va străluci şi peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi în judecată. Modul de receptivitate a aceste lumini, una şi aceeaşi, va fi însă diferit, în funcţie de treapta de realizare a desăvârşirii fiecărui om. Drepţii vor recepta lumina lui Hristos ca lumină - o continuare în veşnicie a comuniunii începute aici -, iar păcătoşii, care au lucrat cele ale întunericului, vor recepta lumina lui Hristos ca foc mistuitor, care arde. Prin urmare, prezenţa lui Dumnezeu manifestată personal în lumină este pretutindeni, chiar şi în iad, dar în iad este receptată ca foc mistuitor, nu ca lumină şi slavă. „De mă voi coborî în iad, de faţă eşti” (Psalm 138, 8). Nu este vorba de pedeapsa lui Dumnezeu, ci despre receptivitatea distorsionată a iubirii lui Dumnezeu pentru cei aflaţi în propriul iad al neputinţei de a iubi şi de aici al propriei contradicţii. Iubirea infinită a lui Dumnezeu rămâne peste tot aceeaşi, însă modul de receptivitate a ei este diferit datorită libertăţii persoanei.

Judecata înseamnă și epifanie

În lumina acestei judecăți, istoria și viața fiecărui om devin transparente, fără măști și fără ascunzișuri. Gândurile, intențiile, faptele, toate se vor vădi, multe din cele pe care le-au văzut drepte în judecățile noastre superficiale se vor arăta strâmbe, iar multe din cele judecate de noi după gândurile pătimașe și strâmbe se vor arăta drepte. Dacă ne gândim la categoriile de situații în care unii oameni s-au aflat în viață - flămânzi, însetați, goi, bolnavi, străini, în temniță - și nu au primit nici o compasiune din partea noastră, la vremea judecății „cărţile ce se vor deschide” (Dan. 7, 10; Apoc. 20, 12). Aceste cărți pot fi identificate cu conştiinţele oamenilor, interioritatea lor deschisă ca o carte, derulată ca un film, așa încât judecata este în noi, în interiorul nostru, în tot ceea ce am făcut, simţit, realizat, stricat sau înşelat, în tot ceea ce purtăm cu noi.

În lumina şi transparenţa judecății, goliciunea fiecăruia se va vedea, omul rămânând fără argumente viclene. Dialectica şi părerea de sine, aproximaţia şi făţărnicia nu vor avea nici o relevanţă şi putere. Totul va fi umplut de lumină, o lumină a evidenţei, fără vreo împletire cu umbra sau întunericul. Judecata se va desfăşura în lumină, nu în promiscuitate. Va fi o descoperire copleşitoare a tuturor celor ascunse ale oamenilor şi istoriei, o reciprocă şi simultană descoperire a adâncurilor conştiinţelor umane. Un fel de „ecran universal”, în care toţi îi vor vedea de toţi, fără părtinire sau tăinuire, dialectica şi confuzia generată de „pomul cunoştinţei binelui şi răului” fiind suspendate. Şi faptele şi stările care au condus la deciziile şi faptele omului, dar şi consecinţele faptelor omului în istorie şi în vieţile altor oameni vor fi descoperite, o privelişte copleşitoare a adâncurilor de taină ale omului şi ­istoriei sale.