Soţia preotului, model de jertfelnicie în familie şi parohie

Slujirea preoțească este cea mai înaltă demnitate pe care o poate primi un om în viața sa, ca urmare a eforturilor sale morale și spirituale, intelectuale și duhovnicești și a chemării din partea lui Dumnezeu, confirmate prin binecuvântarea duhovnicului său și prin hirotonia primită din partea ierarhului său. Casa în care viețuiește și se nevoiește, alături de familia sa, are „pereții din sticlă”, pentru că preotul, „maica preoteasă” și copiii lor sunt cele mai înalte exemple pentru marea lor familie - „parohia”, încredințată spre păstorire și mântuire. Fiecare faptă bună și virtute cultivată de „casnicii” preotului reprezintă un îndemn pentru credincioși de a le urma modelul, după cum scăderile și greșelile chiar și nesemnificative din viața familiei preotului pot avea efecte morale devastatoare asupra păstoriților. 

Referindu-se la dragostea unui preot autentic, Sf. Cuvios Paisie Aghioritul considera că semnul vocației desăvârșite îl constituie capacitatea de a-și tăia inima în mii de bucățele, spre a le împărți tuturor iubirea sa, iar marele profesor Teodor M. Popescu spunea că inima preotului este inima cea mai mare și largă din această lume, pentru că ea cuprinde inimile tuturor: buni sau răi, virtuoși sau păcătoși, bogați sau săraci, simpli sau învă­țați. Pentru o astfel de inimă, nimic din ceea ce se petrece în sufletul semenilor nu este indiferent. Asemenea unei cutii de rezonanță a unei viori, inima preotului vibrează la fiecare bucurie sau durere a ­semenilor săi. Pentru cele bune se bucură, pe cele slabe caută să le vindece, toate din dragoste și spre mântuire. Pe bună dreptate, el este părinte, prieten și frate al nostru, al tuturor, care ne cheamă, ne caută și ne primește cu dragoste curată și înaltă. Singurul interes de care poate fi bănuit a-l fi căutat îl constituie binele și mântuirea noastră.

În întreaga sa viață și lucrare pastorală, preotul este ajutat de „mica” și de „marea sa familie”: părinți, soție, copii, rude, prieteni, enoriași și credincioși dedicați și devotați. Fiecare dintre aceștia în grade diferite, proporționale cu apropierea sufletească și duhovnicească față de părintele lor spiritual. Iar cea dintâi colaboratoare cu el este însăși soția sa, „port” și „liman”, în vremuri de încercare, sprijin și „medicament de bucurie”, în clipele de împlinire.

„Maica preoteasă” - împreună-lucrătoare cu soțul ei în opera de mântuire

Teologia și spiritualitatea noastră ortodoxă, fidelă cuvintelor Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, dezvoltă cea mai frumoasă învăță­tură cu privire la rolul pe care bărbatul și femeia, părinții și copiii le au, unii în viața celorlalți. Pentru un soț credincios, soția sa reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare pe care Dumnezeu i-o oferă bărbatului, pentru ca aleasa inimii sale să îi înfrumusețeze viața cu trăsăturile legate de dragostea, căldura, delicatețea, tandrețea, ce trebuie să caracterizeze sufletul unei femei și soții. La rândul lui, soțul constituie pentru „jumătatea” sa cel mai înalt dar pe care Dumnezeu i-l poate oferi unei femei dreptmăritoare, pentru ca și acesta să îi împodobească și întărească viața prin caracterul, fermitatea, puterea, voința și statornicia, caracteristice unui bărbat și soț creștin.

Scopul însoțirii lor, pe „marea vieții” acesteia, îl constituie întrecerea reciprocă în fapte de virtute creștină, spre sporirea duhovnicească a casei lor și a tuturor celor care ocupă un loc în inima lor atotcuprinzătoare.

O asemenea familie este o adevărată „biserică în miniatură” sau „biserica de acasă”, anticameră a Împărăției viitoare și preludiu al marii iubiri dintre creatură și Creator. Iar copiii cu care Dumnezeu le binecuvântează viața și casa sunt, precum mărturisea Sfântul Ioan Gură de Aur, „cea mai mare binecuvântare oferită neamului omenesc, de la pierderea nemuririi”, „mângâiere” și „toiag” bătrâneților, speranța la nemurire sau veșnicie.

Dacă aceste frumoase îndemnuri se potrivesc tuturor celor preocupați să dea vieții lor un sens duhovnicesc înalt, ele trebuie să caracterizeze deplin viața familiei preotului, o familie jertfelnică, în care soț și soție, părinți și copiii, cel mai adesea, sunt chemați să sacrifice dorințe elementare, spre a fi pentru toți pildă înaltă și vrednică de urmat.

Sufletul unui preot poate fi ușor asemănat cu țărmul mării. Rare sunt zilele cu soare strălucitor și fără valuri. Cel mai adesea, însă, țărmul este neîncetat lovit de valurile mării, unele mai mici, altele înspăimântătoare, precum sunt și bucuriile, mai puține, dar mai ales durerile, suferințele și lacrimile semenilor săi, care navighează pe marea vieții. Iar preotul, ca un navigator încercat, trebuie să caute și să salveze fiecare suflet, urcându-l pe corabia Bisericii, al Cărui Cârmaci este Însuși Domnul Iisus Hristos, Care își conduce corabia Sa - Biserica, prin valurile tot mai multe și mai mari ale istoriei, către Țărmul fericit al mântuirii.

„Maica preoteasă - „inimă” a familiei și a parohiei

O vorbă înțeleaptă spune că bărbatul este „creierul” unei familii, iar soția este „inima” ei. Poate niciunde nu se potrivesc mai bine aceste adânci cuvinte, precum într-o familie creștină și, în mod deosebit, în familia preotului.

În toate momentele vieții, în clipele de împlinire pastorală, dar și de încercare duhovnicească, „maica preoteasă” este, pentru preot, cel dintâi și cel mai eficient sprijin sufletesc și duhovnicesc, primul și cel mai interesat și responsabil colaborator din parohia sa. Toate grijile, dar și bucuriile, legate de viața parohiei și a semenilor pe care îi slujește, sunt împărtășite, adeseori până la ceas târziu de noapte, înainte și după rugăciune smerită către Tatăl ceresc, spre a le lumina inimile și sufletele, spre a descoperi calea cea mântuitoare pentru toți.

Și precum vocația pentru preoție este exigența fundamentală pentru un preot dăruit și devotat, vocația pentru a deveni maică preoteasă este absolut necesară pentru o viitoare preoteasă. Iar dacă vocația pentru preot are sensul de armonie deplină între trăsăturile sale sufletești și duhovnicești, ba chiar și fizice, și sublimitatea Preoției, în cazul „maicii preotese” vocația este cu adevărat locul în care se întâlnesc și se împletesc setea și foamea cea mai mare a lumii, nevoile sufletești și spirituale ale semenilor, cu dragostea ei desăvârșită. Iar semn al unei astfel de vocații o constituie slujirea neobosită și necontenită a tuturor.

De mare preț este și ca maica preoteasă să aibă dragoste de Dumnezeu și de Biserică, o credință puternică, respect față de preoți și de slujirea preoțească, să fi dobândit o înaltă pregătire intelectuală și religioasă, să fie o soție, o mamă și o gospodină exemplară, fidelă împlinitoare în viața sa și a familiei sale a poruncilor dumnezeiești.

Eficiența împreună-lucrării „maicii preotese” cu soțul și părintele ei

O astfel de „maică preoteasă”, de vocație și jertfitoare, care pune mai presus decât tihna și confortul ei pacea și mântuirea semenilor, devine o fiică ascultătoare pentru enoriașii și credincioasele mai în vârstă decât ea, soră bună și iubitoare, pentru cei deopotrivă cu ea, tuturor prietenă confidentă și suflet drag și prețuit. În puținele clipe de absență ale preotului, când acesta este absorbit de parohia sa, până în clipa spovedaniei, ea este cea dintâi persoană pe care toți o caută, căreia i se confesează și alături de care își găsesc alinarea.

Încă din perioada studiilor teologice am auzit o vorbă care spune că preoteasa reprezintă, în viața și slujirea soțului ei, jumătate, 75%, ba chiar sută la sută din eficiența sau impactul misiunii sale. Pe parcursul anilor de slujire preoțească am conștientizat faptul că fiecare dintre ei își exercită integral vocația și lucrarea, prin darurile specifice. Dar fiecare în proporție integrală, de sută la sută. Preotul este chemat să se dăruiască deplin pe sine, să-și taie inima sa bucățele, pentru a dărui câte o fărâmă tuturor. La o slujire și jertfă similară este chemată și maica preoteasă, de a se face și ea model sublim în faptele bune și virtuoase, pentru ca împreună, preot și preoteasă, să conducă pe calea mântuirii familia cea mare - parohia și Biserica.

Sau, în registru lumesc, din exemplul de viață și vocație al vrednicelor preotese pe care le-am cunoscut, și sunt atât de multe,  pun sub semnul îndoielii proverbul care spune că „în spatele unui bărbat de succes stă o femeie puternică”. În convingerea mea, mai ales atunci când este vorba de o soție creștină și mai ales o preoteasă devotată, această zicere ar trebui astfel corectată: „Niciodată în spate, ci alături și adesea în fața unui soț truditor, stă o femeie jertfelnică”. O soție și o preoteasă care se micșorează pe sine și ascunde toate eforturile ei, unele dintre acestea grele și îndelungate, pentru a pune în lumină dragostea și grija preotului său față de toți, iar prin aceasta, de a mărturisi împreună iubirea infinită a lui Dumnezeu și dorința Lui de mântuire a noastră, a tuturor.