Temnița ca dar

În toamna anului 1960, în închisoarea Uranus, care se afla pe locul unde astăzi este Casa Poporului, era anchetată o tânără de 27 de ani. Fusese arestată direct din dispensarul unde lucra. Pentru ce? Pentru că ținea un jurnal. Pentru acesta a fost condamnată la șapte ani de temniță.

Am întâlnit-o la Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din 2 Mai. Știam despre dânsa și îmi doream mult să o cunosc. După Sfânta Liturghie ne-am dat întâlnire, mai spre apus, la malul mării. Am găsit-o așteptându-mă așezată pe un stabilopod. Privea marea cu o pace pe care nu o mai întâlnisem până atunci la cineva. Ochii săi se contopiseră cu albastrul mării, neumbrit de nimic. Am stat o vreme să o privesc. Avea ceva sacerdotal în atitudine. De altfel, se spune că medicii (așa cum era și dânsa) sunt ca sacerdoții. Ei vindecă trupul, preoții vindecă sufletul, pentru că tot ce are legătură cu omul este un act sacru. M-am așezat ușor lângă dânsa. Am vorbit de parcă ne știam dintotdeauna. Din acea clipă am primit ca pe un imens dar prietenia sa… pe viață. Deși de-atunci au trecut doar câțiva ani până la plecarea sa la Domnul, pot să spun că a intrat pentru totdeauna în rândul prietenilor mei de suflet.

Își depăna viața, cu bucurie, în vorbe și în scris

Am început această evocare a doamnei Galina Răduleanu cu o istorisire pentru că îi plăcea să povestească și își depăna viața, cu bucurie, în vorbe și în scris. Așa s-au născut volumele sale de memorii: „Repetiție la moarte. Din spatele gratiilor”, „Jurnalul unui psihiatru și nu numai (1997-2007)” și „Întoarcerea în adâncuri. După aproape un secol”. Ar mai fi urmat și un al patrulea la care lucra înainte de a pleca în Marea Călătorie. Era, paradoxal, un volum de călătorii.

Din întâlnirea noastră s-a născut un film pe care l-am intitulat Lemnul viu. Apoi, cu acest nume, am intitulat și al patrulea volum din Colecția Revoluția Modelelor. De ce? Pentru că am socotit potrivit ca numele acestui volum să fie dat de bucuria întâlnirii cu doamna Galina Răduleanu. Un om frumos, un om treaz, un om care era capabil, de pe piscul senectuții, să facă o radiografie pertinentă și mobilizatoare a lumii de azi, un excelent diagnostician al trecutului, dar și al realității imediate, cu o viziune limpede și coerentă legată de viitor care, în calitate de medic psihiatru, avea probitatea de a vorbi despre golul interior al lumii de azi și despre cultura morții care o îmbracă. Experiența carcerală la care a fost supusă în anii comunismului o îndreptățea să vorbească despre realitățile istoriei, despre comoara lumii interioare a fiecăruia și întoarcerea la credință, despre memorie și păstrarea ei, despre rostul românilor și despre salvatoarea educație a caracterului.

Au urmat, în timp, câteva evenimente pe care le-am făcut împreună. Întâlnirea cu publicul îi aducea o imensă bucurie. Avea cuvântul potrivit pentru fiecare dintre cei cu care vorbea. Și, mai presus de toate, iubea tinerii. Și ei o iubeau pe ea.

Doamna Galina Răduleanu s-a născut în 1933, la Bălți, în Basarabia, tatăl său, preotul Boris Răduleanu, a fost deținut politic în timpul regimului comunist. La 27 de ani, în septembrie 1960, pe când se afla la Poiana Mărului, lângă Brașov, a fost arestată chiar din dispensarul unde lucra ca medic. Motivul? Un denunț al unei foste colege de liceu pentru deținerea unui jurnal în care își nota păreri îndreptate împotriva regimului politic recent instaurat. Tatăl său fusese arestat cu câteva luni îna­inte și primise 15 ani de închisoare. Mihai, fratele ei, student, a fost arestat la foarte scurt timp după ea, fiind condamnat la 5 ani de temniță. Pentru tânăra psihiatră a urmat ancheta la închisoarea Uranus, care se afla pe locul unde a fost ridicată, în anii ’80, Casa Poporului. A fost condamnată la 7 ani de închisoare, trecând prin închisoarea Jilava, pe la Colonia de muncă de la Arad și prin temnița de la Oradea. Decretul din 1964 i-a adus eliberarea, cu trei ani mai devreme.

Câștigase acolo, în închisoare, rugăciunea continuă

Acesta este parcursul expe­rienței carcerale a doamnei ­Galina Răduleanu. Dincolo de toate aceste date biografice, însă, peste care, de obicei, trecea foarte repede, perioada de temniță i-a adus un mare dar despre care vorbea cu profunzime și emoție, punctând lucrurile cu nuanțe de umor fin. Într-o zi mi-a spus: „Închisoarea a fost cel mai mare dar. N-a fost nimic mai prețios decât închisoarea, în afară de dragoste. Singurul ei defect pe care-l găsesc, pentru mine, a fost c-am ieșit prea repede. Tocmai începusem să prind și eu cheag și am fost expulzată prematur, cu inevitabilele consecințe”. Câștigase acolo, în închisoare, rugăciunea continuă și găsise, printre colegele sale de suferință, modele. La un moment dat, ­despre aceasta îmi povestea: „Erau colege de detenție cu mult dea­supra mea. Mi-au rămas în minte. Puteau să facă o mulțime de lucruri, în timp ce eu nu. Aveam pe cineva care era atât de generoasă, gata să se sacrifice pentru celălalt. Eu preferam să meditez sau să mă rog. Ea, însă, dacă era cineva care nu vedea bine se ducea și îi citea cărți. Când era vorba de spălat vasele, ea se oferea imediat. În timp ce eu nu. Asta îmi dădea un complex de inferioritate pe care am încercat să-l depășesc. Pe multe dintre ele le-am admirat și-am încercat să le urmez echilibrul, calmul, seninătatea și liniștea lor interioară. Oameni minunați care te influențau fără cuvinte (lucru care ar fi fost, de fapt, periculos, în acele condiții)”.

Primul său volum de memorii, scris în 1966, „Repetiție la moarte. Din spatele gratiilor”, nu este o carte tipică din literatura noastră de detenție pentru că se vorbește în ea foarte puțin despre factorii de coerciție care dominau spațiul carceral comunist. Autoarea nu vorbește despre frig, cătușe, înfometare sau alte lucruri de acest fel, ci a ales să supraviețuiască acestei experiențe extrăgând din ea trăirea interioară. Acolo, în închisoare, a descoperit partea nevăzută a omului. Acesta a fost resortul interior pentru care a ales psihiatria, profesia în care a văzut chiar sensul vieții sale. „Jurnalul unui psihiatru și nu numai (1997-2007)” l-a dedicat perioadei în care a fost medic la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia” din București. O carte nu ca o autobiografie, ci ca o radiografie a sistemului și situațiilor pe care acesta le genera.

„Memoria este ca rădăcina unui pom. Ai tăiat rădăcina, se usucă pomul. Este punctul de pornire al vieții noastre fizice și sufletești”, spunea deseori doamna Galina. Aceste cuvinte stau și la baza celei de-a treia cărți, „Întoarcerea în adâncuri. După aproape un secol”, pe care o considera un soi de spovedanie publică. Un dar pentru cei care îi urmăm și pentru cei care vor veni după noi. Ar fi putut să plece luând cu sine aceste mărturisiri, însă iubirea pentru aproapele nu a lăsat-o.

A plecat dintre noi la 92 de ani, la 10 noiembrie 2025, cu nădejde și dragoste întru Domnul. O purtătoare cu vrednicie a Crucii, o iubitoare a Sfintelor Taine, o creștină cu vocația nemuririi, o luptătoare pentru credință și adevăr, doamna Galina Răduleanu, născută într-o zi de 9 martie, zi dedicată astăzi memoriei deținuților politici anticomuniști, ne este model și pildă vie de dârzenie și asumare a unei vieți trăite sub semnul dragostei pentru Hristos și al Învierii.