Importanța nevoințelor duhovnicești

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 294-295 (Scrisoarea Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului către ucenicul său, Alexie)

„Descoperirea de la sine a adevărului stă în voia Domnului, iar aflarea lui pe calea pocăinței atârnă de slabele noastre puteri omenești. Din acestea, dar, se poate vedea că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci asupra duhurilor întunericului, a începătoriilor și a stăpâniilor de sub cer! (Efeseni 6, 12). Vină dar la noi, vino grabnic, prietene, precum ni te-ai făgăduit, ca să ne fii împreună-nevoitor și împreună-luptător împotriva duhurilor răutății de sub cer, cu care nu se poate duce lupta, chiar de s-ar coborî raiul pe pământ, decât în chipul acesta. Bunăoară să ne suim amândoi într-o luntre și să pornim cu ea, ca și cum am avea o trebuință oarecare, în sus pe apa Niprului până la Kiev. Câtă vreme vom împinge cu lopețile, luntrea noastră va înainta în susul apei, iar dacă încetăm vâslitul, atunci, fără să ne mai ostenim noi, apa de la sine ne va duce la vale până la Oceacov sau până la Kinburn. Aceasta o spun ca să înțelegi că toate suișurile duhovnicești se câștigă cu anevoie și cu sudoare multă. Câtă vreme omul se nevoește și veghează, el urcă, ca și luntrea în susul apei. Iar când vrea să se mai odihnească și încetează truda, el îndată coboară la vale, ca și luntrea mânată de apele Niprului până în Crimeea, căci, slăbindu-ne puterile, patimile și ispitele lucrează atunci în voie. Aceasta este calea cea îngustă, care duce la mântuire, și calea cea largă, care duce la pierzanie, cum zice Domnul. Cel ce rabdă necazul și supărarea săvârșește în sufletul său mare nevoință și trudă, ca și cel care vâslește luntrea împotriva cursului apei. Pe când omul care se mânie și ține minte răul și mai ales dacă și caută să se dezvinovățească, acela își slăbește și își seacă puterile sufletești, încât ispitele pătrund în sufletul lui fără nici o greutate și-i duc mintea spre tot felul de plăceri și patimi. (...) Așa se întâmplă cu oricine se lasă cuprins de poftele și desfătările trupesti și de patimi. De aceea zice apostolul că trupul se luptă asupra duhului, iar duhul asupra trupului. Cu alte cuvinte, dacă trupul nostru lasă vâslele și vrea să adoarmă în luntre, atunci apa de la sine îl duce, împreună cu luntrea, la vale spre ținutul tătarilor, pe când duhul sau cugetul curat îndeamnă și silește trupul să vâslească și să împingă din răsputeri luntrea la deal împotriva apei, până la Kiev. Urmând această pildă, vino la noi, o, prietene și preaiubite fiule, și te urcă cu noi în luntre sau mai bine zis în corabia noastră și, luând în mâini lopețile, vâslește împreună cu noi, ca să mânăm corabia în susul apei și să nu o scăpăm la vale, spre lucrarea poftelor și a patimilor. Iar dacă din pricina slăbiciunii noastre nu vom putea neîntrerupt, zi și noapte, să înaintăm cu corabia, atunci măcar să nu o lăsăm dusă de apă la vale și să o ținem pe loc cu ajutorul ancorei, adică cu împotrivirea noastră față de lucrarea patimilor.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)