Iertarea fratelui

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 293-294 (Scrisoarea Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului către ucenicul său Alexie)

„Așteptând cu mare dor întoarcerea ta, ca iarăși să ne vedem cu bucurie față către față, îți trimit ție, preaiubitul meu fiu și prieten, îmbrățișarea mea călduroasă și îți amintesc de înțelegerea și legământul nostru de a viețui în pacea Domnului: De veți ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre (Matei 6, 14-15) și Cele ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor asemenea (Luca 6, 31).

Eu, o, prietene, fiind om neputincios, când greșesc față de cineva, voiesc ca acela să mă ierte. De asemenea, mă silesc, chiar dacă inima mea se împotrivește, să iert și eu fratelui meu greșelile lui față de mine. Până când însă? Nu de șapte ori, zice Domnul, ci de șaptezeci de ori câte șapte, dacă ne va greși și-i va părea rău, să-i iertăm lui. Aceasta este pravila și dreptarul nostru, pe care dacă le-am păzi, nimeni nu ne-ar strica dragostea dintre noi și împreună-viețuirea noastră.

Dar adesea înclinarea noastră de a ne acoperi greșelile și a ne dezvinovăți – pe care cineva a numit-o unealtă a diavolului – nu ne lasă să ne luăm asupră-ne vinovăția, cum ne este porunca, ci ne îndeamnă să o punem în sarcina fratelui nostru, iar pe noi să ne socotim nevinovați, ceea ce vădit este o minciună. Fratele este vinovat că m-a supărat, iar eu am păcătuit că nu am răbdat. Amândoi am greșit în fața poruncilor lui Hristos și totuși aruncăm vina unul asupra celuilalt, ca și Adam asupra Evei și Eva asupra șarpelui. Și astfel ne pierdem sufletele și ne osândim ca și aceia, numai pentru că umblăm a ne dezvinovăți, și nu pentru păcat, căci nu este în lumea aceasta om fără păcat, chiar de ar fi sfânt și de ar viețui numai o zi pe pământ. Deci este lucru lămurit că nu numai pentru păcate vom fi osândiți toți cei care ne împotrivim poruncilor lui Hristos, ci și pentru aceea că vrem să ne ascundem vinovăția.

Să zic că mă lovește cineva peste obraz, iar eu, nevoind să sufăr una ca aceasta, arunc toată răspunderea asupra lui, care neîndoielnic are partea lui de vină, și-l înfățișez ca pe un defăimător al poruncilor lui Hristos, iar pe mine însumi nu mă învinuiesc de nerăbdare. Se înțelege că atât cel care m-a lovit trebuie să fie judecat, cât și eu, care n-am avut destulă răbdare, trebuie să mă pocăiesc și să iau asupră-mi vina de a fi călcat porunca răbdării. De aceea și Bogoslovul (Sf. Ioan Gură de Aur) spunea: Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Iar dacă vrem, o, prietene, ca adevărul să se sălășluiască întru noi, atunci să fugim de apucătura de a ne dezvinovăți și să ne însușim greșelile, și atunci adevărul se va arăta pe față, de la sine sau prin ușile pocăinței.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)