Sf. Cuv. Gherasim de la Iordan; Sf. Mc. Pavel şi sora sa, Iuliana

Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan († 475) era de neam din părţile Lichiei. Încă din tinereţe a primit cinstitul chip monahicesc. Mai întâi merge în pustia Tebaidei din Egipt. De aici se întoarce în patria sa, Lichia. După un timp pleacă în Ţara Sfântă, pe la sfârşitul domniei împăratului Teodosie al II-lea cel Tânăr (408-450). Aici s-a aşezat în pustiul Iordanului, unde a făcut o mănăstire lângă râul Iordan.

În timpul împăratului Marcian (450-457) s-a desfăşurat la Calcedon al patrulea Sinod Ecumenic (451) „împotriva rău-credinciosului Patriarh al Alexandriei, Dioscor, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că în Hristos este o singură fire. Aceasta era o erezie împotriva dreptei credinţe, deoarece învăţătura ortodoxă spune că, după întrupare, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut două firi, dumnezeiască și omenească, unite în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărțit şi nedespărţit.

După Sinodul acela s-au ridicat unii eretici care defăimau Sinodul de la Calcedon, ca şi când printr-însul ar fi fost lepădate dogmele dreptei credinţe. Unul dintre aceştia a fost un oarecare Teodosie, cu chip de monah, dar cu obicei viclean, ţinând de reaua-credinţă a lui Eutihie care, venind la Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci şi pe mulți dintre monahi şi chiar pe împărăteasa Evdochia, care era soţia împăratului Teodosie cel Tânăr şi care, în acea vreme, locuia la Ierusalim.

Cu ajutorul ei şi al mulţimii de monahi palestinieni înşelaţi de el, l-au izgonit pe fericitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului, de pe scaunul patriarhal, iar Teodosie monahul a răpit pentru sine însuşi această treaptă. Iar cei ce erau neclintiţi în dreapta credinţă, prin neliniştea ce se făcea de către mincinosul Patriarh Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai adânci, lucru pe care l-a făcut, la început, şi Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după el şi alţi sfinţi“ (Proloagele).

În această rătăcire de la dreapta credinţă a căzut şi Cuviosul Gherasim, dar, voind Dumnezeu, s-a îndreptat cu ajutorul Sfântului Eftimie. După intervenţia împăratului Marcian, Patriarhul Iuvenalie a revenit la Ierusalim, biruind dreapta credinţă în Ţara Sfântă.

În Mănăstirea Cuviosului Gherasim erau 70 de vieţuitori, care urmau exemplul ascetic şi de rugăciune al sfântului. Lui „i-a slujit şi o fiară necuvântătoare, ca un om cu pricepere”, după ce cuviosul l-a vindecat. Este vorba de un leu care, după vindecare, nu l-a mai părăsit pe Sfântul Gherasim, „ci, ca un ucenic, umbla după el oriunde se ducea”.

După ce Cuviosul Gherasim s-a mutat la Domnul şi a fost îngropat de părinţi din mănăstirea sa, leul nu era atunci în lavra sfântului şi, „venind el după puţină vreme, îl căuta pe cuvios”. A fost dus la mormântul Sfântului Gherasim şi aici leul s-a aşezat pe mormântul cuviosului şi a murit. Astfel, „Dumnezeu a voit să-l slăvească pe cel care L-a slăvit pe El, adică pe Sfântul şi Cuviosul Gherasim, nu numai în viața aceasta, ci şi după moarte, şi să ne arate câtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere” (Proloagele).

De aici vedem „cât a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim, care din tinereţe şi până la bătrâneţe a slujit Domnului“, trecând la viaţa veşnică în anul 475.