Primii doi ani: cum învață copilul să se simtă iubit sau singur

În primii doi ani de viață, un copil nu are așteptări formulate verbal sau conștient reflectate în cuvinte. El are în principal nevoi primare, fundamentale: să fie ținut în brațe, auzit, liniștit și privit. Modul în care mama îi răspunde zi de zi la aceste nevoi de bază influențează semnificativ felul în care copilul va simți mai târziu apropierea, siguranța și încrederea în oameni. Gesturi aparent mărunte, precum brațele care se întind la timp, vocea calmă, prezența sensibilă și disponibilă emoțional, contribuie la organizarea atașamentului, iar aceste experiențe timpurii pot avea efecte care continuă în copilărie și adolescență.

Copilul mic este o ființă aflată într-un proces complex de dezvoltare care are nevoie, înainte de orice, de o relație constantă și empatică. În primii ani de viață, el depinde în mare măsură de adulții din jur pentru a se simți în siguranță și pentru a-și regla emoțiile. O relație sensibilă și caldă îi oferă copilului baza necesară pentru încrederea în sine, pentru relațiile viitoare și pentru capacitatea de a face față stresului.

Studiile arată că primele expe­riențe afective ale copilului sunt fundamentale pentru modul în care acesta va percepe lumea și oamenii din jur. Când copilul se simte în siguranță, el devine curios, explorează mediul și își dezvoltă abilitățile sociale și cognitive. În lipsa unui sprijin consecvent, chiar dacă nevoile fizice sunt satisfăcute, copilul poate manifesta anxietate, retragere sau agitație.

Mama este, de regulă, figura prin­cipală de atașament. Însă atașamentul poate fi format și cu tatăl sau cu alt adult constant și implicat, specialiștii vorbind despre formarea atașa­mentului cu figura principală sau cu figuri secundare de atașament. Nu contează doar prezența fizică, ci și calitatea interacțiunilor: răspunsul predictibil, sensibilitatea la nevoile copilului și disponibilitatea emo­țională. Ata­șamentul se con­stru­ieș­te prin experiențe repetate: copilul este luat în brațe când plânge, hrănit când îi este foame, liniștit prin voce, privire și contact fizic. În fiecare zi, aceste gesturi transmit copilului mesajul că este văzut și că nevoile lui contează.

Psihologii John Bowlby și Mary Ainsworth arată că relația de atașament a unui copil începe să se contureze devreme și că aceasta se poate forma chiar din primele luni de viață, în relația directă cu mama sau cu persoana care îl îngrijește în mod constant. Între aproximativ 6 și 24 de luni, ata­șamentul copilului devine mai clar observabil comportamental. El caută insistent persoana de atașament, se liniștește mai repede în prezența ei și reacțio­nează la separare prin plâns sau protest. În jurul vârstei de un an, copilul începe să folosească adultul ca „bază de siguranță”: se îndepărtează pentru a explora, dar revine frecvent pentru reasigurare. După vârsta de doi ani, atașamentul nu dispare, ci se consolidează sub forma unor modele stabile de rela­ționare. Copilul începe să își regleze mai bine emoțiile cu sprijinul modelelor relaționale pe care le-a internalizat. De exemplu, un copil care a fost constant consolat va cere ajutor mai ușor, în timp ce unul care a fost frecvent ignorat poate evita apropierea.

În literatura de specialitate există și poziții mai restrictive privind perioada de formare a atașa­mentului. Una dintre acestea este formulată de psihiatrul Galina Kozlovskaia în lucrarea „Dialoguri despre problemele copiilor și a­doles­cenților”, care afirmă că: „Atașamentul se dezvoltă foarte devreme: de la două până la șapte-opt luni. În continuare, bineînțeles, se poate stimula cumva formarea atașamen­tului (de pildă, la orfanii care și-au petrecut această vârstă în casa de copii), însă acesta va avea deja un caracter artificial. Pe când până la vârsta de un an el apare în mod firesc și produce la micuți sentimentul de bucurie a vieții”.

Continuitatea relației de atașament

Multe familii se confruntă cu situații în care părinții trebuie să revină devreme la muncă. În asemenea cazuri, copilul poate fi îngrijit de bunici sau bone, nevoile fizice fiind satisfăcute. Chiar dacă un adult terț îi oferă hrană și supraveghere, copilul are nevoie de o figură stabilă care să răspundă emoțional la plâns, neliniște sau nevoia de apropiere.

Analizând cazurile în care mamele sunt nevoite să se întoarcă repede la serviciu, psihiatrul Galina Kozlovskaia, în lucrarea citată, atrage atenția că în multe dintre aceste situații copilul poate manifesta semne de stres rela­țional sau dificultăți de reglare emoțională din cauza lipsei de prezență constantă a mamei.

„Aparent, mama nu îl lasă pe copil în voia sorţii, ci îi alege cu grijă bonă, o testează, luând în considerare nu numai calitățile profesionale, ci și particularitățile temperamentale, profilul psihologic și alte lucruri de acest gen. Dar nici cea mai grozavă bonă nu poate compensa lipsa mamei”, precizează Galina Kozlovskaia. Această perspectivă reflectă o abordare clinică formată într-un context specific și nu este împăr­tășită unanim în cercetarea contemporană, care evidențiază flexi­bilitate în strategiile de atașa­ment ale copiilor.

Rolul interacțiunilor zilnice

Activitățile zilnice - hrănirea, schimbatul, adormirea - sunt ocazii prețioase de conectare emo­țională. Când acestea se des­fășoară cu atenție, copilul învață că este observat și valoros. Când sunt grăbite sau însoțite de distrageri precum ecranele, copilul pierde opor­tunități de a construi o relație sigură și empatică. Aceste momente simple ajută și la dezvoltarea limbajului, a atenției și a capacității de reglare emoțională. Spre exemplu, vorbitul calm, comentarea gesturilor copilului și repetarea cuvintelor sau sunetelor pe care le emite creează un mediu sigur și stimulează dezvoltarea cognitivă.

Experiența maternității poate fi uneori însoțită de sentimente de nesiguranță și copleșire, care influențează subtil relația timpurie dintre mamă și copil, așa cum surprinde și următorul fragment: „Mama contemporană se simte de multe ori marginalizată și vede cauza stării sale de disconfort în copil, care, abia apărut pe lume, are o mulțime de pretenții față de ea, iar ea nu este pregătită psihologic pentru asta și nici nu este învățată să aibă grijă de copil, ­fiindcă ea însăși a crescut într-o familie cu puțini copii. În astfel de cazuri sistemul «mamă-copil» este disfuncțional și își pierde natu­ralețea. Copilul simte asta intuitiv și protestează folosindu-se de toate mijloacele care îi sunt la îndemână: țipă, e capricios, tot timpul se cere în brațe, nu e ascultător”, ­explică Galina Kozlovskaia.

Nu toate mamele și tații au primit informații despre importanța relației timpurii cu copilul și nu înțeleg, uneori, că plânsul ori căutarea apropierii sunt expresia normală a nevoii copilului de sigu­ranță și conexiune. Un adult empatic și consecvent poate răspunde corespunzător, sprijinind dezvoltarea emoțională armonioasă a copilului. În plus, comunitatea și sprijinul familial pot juca un rol important. Participarea tatălui, a bunicilor sau a altor persoane apropiate care oferă prezență constantă și răspunsuri sensibile contribuie la relații de atașament cu figuri secundare, complementare figurii principale. Deși mama este frecvent figura principală de atașament, cercetările arată că stabilitatea și sensibilitatea relației sunt mai importante decât identitatea biologică a adultului.

Relația timpurie cu adultul de referință stă la baza dezvoltării emoționale armonioase a copiilor. Prin prezență constantă, sensibilitate și răspunsuri empatice, adultul ajută copilul să se simtă văzut, protejat și iubit, iar această experiență timpurie va influența modul în care copilul va percepe lumea.