Postul se ține cu discernământ

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 430-432

„În primăvara anului 1817 Cuviosul Calinic (de la Cernica) împreună cu Ignatie duhovnicul și cu un alt călugăr s-au sfătuit să postească desăvârșit tot Postul Mare, până la Sfintele Paști. Deci, luând binecuvântare de la starețul mănăstirii, Dorotei, au început această aspră și mai presus de putere nevoință. Dar, din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toți o grea ispită. Călugărul n-a putut să postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit câteva săptămâni, apoi, slăbind foarte tare, s-a îmbolnăvit și cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desăvârșit până în joia Canonului Mare (joia din săptămâna a 5-a din Post), când a mâncat o jumătate de prescură. Dar, voind să împlinească cele 40 de zile de post, asemenea Mântuitorului și sfinților de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită amețeală de cap și slăbire a firii, încât n-a mai știut nimic de sine până în Duminica Tomii. Pentru aceasta, starețul Dorotei era foarte mâhnit, crezând că nu va mai scăpa cu viață.

Însă, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic și-a venit din nou în simțire, spre bucuria starețului și a tot soborul. Din ceasul acela, Părintele Dorotei i-a rânduit să țină toată viața calea cea împărătească, adică să se împărtășească zilnic din masa cea de obște la trapeză. Deci, făcând ascultare, Părintele Calinic mânca zilnic cu frații la masă, fără să mai aibă nimic de mâncare la chilie sau să guste ceva fără binecuvântare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simțit-o până la obștescul său sfârșit.

În vara aceluiași an, Sfântul Calinic n-a mâncat pâine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mânca câte o felie de pepene și fructe crude, ca să-și potolească slăbiciunea firii și să nu calce porunca starețului.

(...) Pe vremea când era stareț, se pescuia zilnic în lacul din jurul mănăstirii, iar peștele care era prins se dădea pentru hrana părinților. Într-o zi, un călugăr tânăr, curățind de solzi o caracudă mică, a început a cârti și, lovind-o cu cuțitul, zicea: Na, na! De ce n-ai adus pe tată-tu, pe mamă-ta, pe moșu-tu, pe strămoșu-tu, care aveau solzi mai mari, că nu mă necăjeam atâta! Apoi tot el răspundea: Am venit și cu tata, și cu mama, și cu moșul, și cu strămoșul, dar i-au luat părinții duhovnici cei din comitet și părintele stareț.

Aceste cuvinte au ajuns la urechile Cuviosului stareț Calinic. Atunci el, stând puțin pe gânduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire, a zis:

- De azi înainte nu voi mai pune pește în gura mea! Și într-adevăr, până la sfârșitul vieții sale nu a mai mâncat niciodată pește, păzind cu sfințenie făgăduința dată lui Dumnezeu. Se hrănea numai cu verdețuri, și acelea o dată pe zi, cu multă înfrânare.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)