Despre vindecările Mântuitorului

Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovnicești, omilia XX, 6-8, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 193

„(...)În vremea Legii (...)sufletul n-a putut fi vindecat de curgerea cea necurată a cugetelor celor necurați, și toată dreptatea ei n-a putut să-l vindece. A trebuit să vină Mântuitorul, doctorul cel adevărat, Cel ce vindecă în dar, Cel care S-a dat pe Sine preț de răscumpărare pentru neamul omenesc (Marcu 10, 45). El singur a adus marea și mântuitoarea izbăvire și însănătoșire a sufletului; El l-a eliberat din robie, El l-a scos din întuneric, El l-a preaslăvit cu lumina Sa. (...)Nu puteau să-l vindece pe om de o rană nevăzută, atât de mare, leacurile pământești, adică numai lucrările dreptății lui, ci natura cerească și divină a darului Duhului Sfânt. Numai datorită acestui leac a putut omul să dobândească vindecarea, să revină la viață, să i se curețe inima de Duhul Sfânt. Și, după cum atunci, femeia bolnavă, care nu putuse să se vindece (de doctori), având picioare a venit la Domnul și a obținut vindecarea; și după cum orbul care nu putea să vină la Domnul, pentru că nu vedea, având credință a strigat cu glas mai puternic decât al îngerilor și a zis: Fiul lui David, miluiește-mă (Matei 15, 22); iar Domnul venind la el, l-a vindecat și l-a făcut să vadă, la fel și sufletul, chiar dacă este rănit cu rănile patimilor rușinoase, chiar dacă este orbit de întunericul păcatului, totuși i-a rămas voința de a striga și de a chema pe Iisus, ca să vină și să aducă sufletului mântuire veșnică. (...)|Tot așa dacă cineva nu se apropie de Domnul, împins de propria-i voință și cu tot sufletul, și nu se roagă cu credință puternică, nu dobândește vindecarea.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, XIII, A treia convorbire cu părintele Cheremon, Cap. XV, 2-4, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 547

„(...) În multe feluri, cu mare și neprecupețită dragoste dăruiește acea înțelepciune a lui Dumnezeu mântuirea oamenilor. Fiecăruia după capacitatea lui îi împarte Domnul harul dărniciei Sale. Chiar vindecările a găsit cu cale să le facă nu după puterea măreției Sale, ci după măsura credinței în care l-a găsit pe fiecare, sau pe care a împărțit-o El Însuși fiecăruia. Pe cel care a crezut că voia lui Hristos este de ajuns pentru a se curăți de lepră (numai prin voia Sa) l-a vindecat zicându-i: Vreau, fii vindecat. La altul, care-L ruga să vină să-i învie, prin punerea mâinii, fiica decedată, a intrat în casă și i-a împlinit rugăciunea în care acela spera. Altuia, care credea că suprema mântuire constă în puterea cuvântului Său și care i-a zis: Spune numai un cuvânt și se va însănătoși copilul meu, cu cuvântul i-a întărit picioarele slăbite și le-a adus la puterea de mai înainte, zicând: Mergi și facă-se ție precum ai crezut. Altora, care nădăjduiau că se lecuiesc dacă-i ating poala veșmintelor, le-a împărțit din belșug darurile sănătății. Pe unii i-a vindecat de boli la rugămintea lor, iar pe alții fără să fie rugat. Pe unii i-a îndemnat să nădăjduiască, zicând: Vrei să te faci sănătos? Altora le-a dat ajutor de la Sine, fără ca ei să spere. Pe unii, înainte de a le îndeplini dorințele, i-a întrebat ce vor, zicând: Ce vreți să vă fac? Altuia, care nu cunoștea calea de a obține ceea ce dorea, cu bunătate i-a arătat-o, zicând: Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu. Între unii a răspândit din belșug puterea vindecărilor și despre ei amintește evanghelistul: Și a vindecat pe toți bolnavii lor. Între alții adâncul nemăsurat al binefacerilor lui Hristos s-a găsit atât de acoperit, încât se spune: Și Iisus n-a făcut acolo minuni, din cauza necredinței lor. Dărnicia lui Dumnezeu este pe măsura credinței omenești.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)