Sfinții contribuie la unitatea familiei

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 81-82

„În anul 1955, o femeie din jurul Bucureștilor avea soțul paralizat și bolnav de nervi. Nemaiputând suferi, a venit la Sfântul Dimitrie (cel Nou) și a cerut sfatul unui preot. El i-a dat să citească acatistul cuviosului și să se închine cu cre­dință la sfintele moaște. Femeia s-a întors acasă. Pe la miezul nopții a strigat-o soțul bolnav și i-a zis:

– Ai chemat vreun doctor din București la mine?

– Nu! i-a răspuns femeia.

– Cum nu? a zis soțul. Acum câteva clipe a fost la mine doctorul și m-a consultat. De ce n-ai venit să-i plătești? S-a urcat într-o trăsură cu cai albi și a plecat spre București.

– Și te-a consultat? întrebă femeia.

M-a uns cu untdelemn sfințit pe mână și pe piciorul paralizat și mi-a poruncit să nu te mai ocărăsc, nici să mai înjur, că mă vindec. Te rog, iartă-mă, Marie, că de acum înainte nu te mai supăr! Dar nu uita, du-te dimineață și plătește-i doctorului, că tu l-ai chemat și știi unde locuiește!

Dimineață, bolnavul s-a sculat din pat complet sănătos, iar soția a mers plângând la moaștele Sfântului Dimitrie și cu multe lacrimi a mul­țumit binefăcătorului ei.”

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 515-516

„Moșul Gheorghe Lazăr, cum i se spune până astăzi, (...) când avea vârsta de 24 de ani, părinții săi l-au căsătorit și l-au lăsat moștenitor averii lor. Și a trăit în însoțire cu femeia sa, Pelaghia, aproape 20 de ani, fiind binecuvântat de Dumnezeu cu cinci copii. Ducea o viață crești­neas­că aleasă, în muncă cinstită, în rugăciune, în post și milostenie. Îndeletnicirea lui era creșterea vitelor.

În anul 1884, s-a dus să se închine la Mormântul Domnului și a rămas la mănăstirile din pustiul Iordanului și al Sinaiului peste un an. Apoi s-a nevoit un an și jumătate în Muntele Athos și s-a întors în țară. A mai trăit câțiva ani în familie, și-a pus copiii în rânduială, iar în anul 1890 s-a retras ca pelerin spre mănăstirile Moldovei.

După ce se închină la toate sfintele lăcașuri, moșul Gheorghe Lazăr se stabilește definitiv în orașul Piatra Neamț și se nevoiește ca un adevărat sihastru.”

(Cuvinte ale sfinților români, pr. Narcis Stupcanu)