Monahia bizantină - enigmă a istoriei, taină a Bizanțului

Când ne gândim la monahism ne vine mai întâi în minte pustia Egiptului, enigmatica întindere uscată, făcută parcă mai degrabă pentru morți, decât pentru vii, sau Athosul, unde pustnici nevăzuți se pitesc pe sub stânci și în peșteri, în crăpăturile muntelui precum căprioarele, atât de rupți de lume, încât te poți îndoi de apariția lor, la fel ca în pustia schetică de Fata Morgana. Bizanțul - în special capitala sa, Constantinopolul, variantă luxuriantă a creștinismului -, nu este tocmai primul loc la care îți zboară gândul, fiind de obicei obiectul unor alte reverii, mai laice, de glorie și strălucire imperială, de lupte sângeroase și intrigi fatale, de artă și filozofie, belșug și exotism, aur și mozaic.

Atât în cetatea împărătească, cât și pe întreg cuprinsul imperiului, în marile furnicare urbane, Bizanțul a adăpostit o lume în lume, la fel de importantă pentru istoria monahismului universal ca austerele obști egiptene sau fortărețele athonite. Ca și pentru istoria creștinismului. În Bizanț se nasc și se închinoviază unii dintre cei mai mari apărători ai Ortodoxiei, prin care Dumnezeu a salvat, literalmente, Biserica - adevărați stâlpi ai Dogmaticii, fără de care astăzi am fi cu toții eretici. În timp ce Cuviosul Antonie, fiind chemat de însuși Marele Constantin în orașul de pe Bosfor, ascultă de îndemnul smeritului Pavel, ucenicul său, care-i zice: de vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, avva Antonie, cuvioșii bizantini sunt nevoiți nu numai să trăiască cu răsuflarea împăraților în ceafă (dintre care puțini au avut evlavia și discernământul augustului Constantin), ci și să-și sacrifice iubita isihie, pentru a repara răul aproape iremediabil pe care îl comiteau aceștia. Să devină mai mult mucenici decât monahi. De la Maxim Mărturisitorul și Simeon Noul Teolog, biruitori împotriva propriilor basilei și ierarhi tari de cerbice, până la Ghenadie Scholarios, călugărul care l-a „îmblânzit” pe Mehmed Cuceritorul, asigurând supra­viețuirea Bisericii bizantine sub otomani, monahii Bizanțului au fost stele arzătoare pe cerul nopții oricărei erezii, care amenința să întunece definitiv soarele. De aceea, se poate spune că monahismul bizantin a avut și o funcție istorică, nu numai isihastă. Ca nenumărații îngeri anonimi, din cine știe ce colț îndepărtat al lumii ortodoxe, să se poată desfăta mai departe cu nevoința, ca să atingă măsurile duhovnicești de neatins, deschizându-și ochii la vederea luminii necreate, un batalion întreg de monahi „de la centru” era obligat să-și jertfească necontenit timpul și energia, stând de pază la porțile dogmelor. Fiind sfâșiați de lupii ce încercau să intre. Ei, care se lepădaseră de lume, au primit de la Dumnezeu sarcina să salveze lumea care se lepăda de ei. Poate că din toată istoria însângerată a Bizanțului nu este tragedie mai mare decât cea a monahului bizantin.

Femeile, ceva mai discrete

Iarăși, când ne gândim la acești atleți ai monahismului, ne vin în minte mai întâi uriașii asceți și teologi și abia apoi femeile, ceva mai discrete, care au pătimit la fel ca ei, și a căror prezență, dacă nu a fost temelia continuității Ortodoxiei, atunci este, dincolo de orice îndoială, mortarul care a adunat laolaltă cărămizile.

Dacă femeia bizantină este un mister căruia istoricii încă se chinuie să-i dea de capăt (dez­orien­tați cum sunt de un Ev Mediu apusean atât de radical diferit față de libertatea Bizan­țului), închipuiți-vă ce taină trebuie să fie monahia bizantină, cea care, în fuga ei de lume, o urma pe Împărăteasa tainelor! Unii dintre ei, din prisma unei mentalități pur seculare, se grăbesc să o condamne că și-a ales această cale nu din vocație, ci pentru că nu voia să meargă pe celălalt drum, al căsătoriei, sau ca să scape de sărăcie. Să ne explice, însă, atunci cum se face că o mare parte din mănăstirile constantinopolitane erau pline de văduve pe care nimeni nu le mai putea împinge la un mariaj nedorit și de aristocrate care-și donau averile fabuloase, înainte de a depune votul sărăciei. Numărul impresionant de chinovii feminine aflate în funcțiune de-a lungul istoriei bizantine, precum și mulțimea locuitoarelor lor, scoate din discuție orice încercare de a minimiza râvna unui seg­ment substanțial de populație care, pur și simplu, prefera să-și dedice viața lui Dumnezeu. (Cunoaștem îndârjirea cu care Constantin Copronim, basileul iconoclast cel mai înverșunat, a hotărât, odată cu nimicirea icoanelor, să desfiin­țeze instituția monastică nu doar pentru că părinții și maicile erau iconoduli devotați, ci și fiindcă începuse să-l îngrijoreze mulțimea de tineri și tinere care primeau jugul monahal cu o fervoare de nedescris, făcându-l pe el, împă­ra­tul-soldat prin exce­lență, să se teamă de un viitor în care se vor naște prea puțini copii și tot mai puțini vor fi înrolați în oaste (clericii erau scutiți de serviciul militar).

Viața lor era destul de asemănătoare cu cea a maicilor de acum

Așadar, cum trăiau monahiile în Bizanț? Ne surprinde (deși n-ar trebui) că (păstrând, desi­gur, proporțiile) viața lor era destul de asemănătoare cu cea a maicilor de acum. Cel puțin în ceea ce privește rânduiala vieții de obște. Aceleași principii care au rămas universal valabile în Biserica Ortodoxă li se aplicau și lor (ele țin de acel ceva veșnic al monahismului), stilul de viață propriu-zis fiind singurul care se sincroniza cu realitatea istorică. Mănăstirile de femei (la fel ca cele de bărbați) erau focare de cultură, de unde plecau, în cele patru zări ale împărăției, sute, mii de manuscrise inestimabile, împreună cu o cantitate considerabilă de opere originale, imnuri și scrieri bisericești care, din păcate, în mare parte s-au pierdut. De la o primă privire, înțelegem imediat că aceste călugărițe erau foarte educate și foarte încurajate să se exprime, „meseria” de imnograf fiind pe atunci o „carieră” de succes, iar imnografia ortodoxă un gen literar încă în dezvoltare. Cea mai cunoscută dintre aceste scriitoare bizantine rămâne Sf. Cuv. Casiana, tânără de neam nobil, care alege vocația scrisului și logodna cu Mirele ceresc, în detrimentul coroanei și al unei căsnicii (ce ar fi fost, mai mult ca sigur, nefericită) cu basileul Teofil. O a doua mare poetă, prea puțin men­ționată astăzi, este Tecla, monahie din sec. al IX-lea, care a compus un canon de 198 de versuri, închinat Născătoarei de Dumnezeu, având dedicația: al unei femei, cinstind o femeie, pentru și despre femei. În text, în afară de figura Maicii Domnului, apar Sf. Ana, mama ei, Sf. Mare Mu­ceniță Tecla, și Eva, mama primordială.

Alte aptitudini pe care le căpătau femeile în mănăstire includeau (culmea!) un dezvoltat simț administrativ, chinoviile fiind conduse de și pentru ele. Cum lăcașurile de cult se bucurau de donații extinse din partea doamnelor din familia imperială (și nu numai), călugărițele, care se închinoviaseră poate atrase de cuvintele toată grija cea lumească să o lepădăm, se puteau trezi dintr-odată în postura unor directori de spitale sau de asociații de caritate. În aceste direcții se revărsa excesul de generozitate al aristocrației. Cu alte cuvinte, mănăstirea avea un rol social foarte bine definit, fiind într-o deplină colaborare cu statul în privința ajutorării celor nevoiași sau bolnavi. Din nefericire, existau și cazuri tris­te, în care „simbioza” dintre mănăstire și stat devenea prilejul unor nedreptăți strigătoare la cer, când cea dintâi se transforma într-un loc de exil pentru anumite doamne incomode de la curte, cum a fost cazul Mariei de Amnia, soția lui Constantin al VI-lea, călugărită cu forța, pentru ca soţul să se însoare cu amanta sa. Situația a fost deplânsă public de Cuvioșii Platon și Teodor Studitul care, deși erau unchiul, respectiv vărul primar al noii basilisse, s-au arătat neînduplecați ca Ioan Botezătorul, pătimind în consecință.

Nu puține dintre împărătese și prințese s-au tuns, însă, în monahism de bunăvoie. Enumerăm două din ultima epocă a imperiului: Eugenia, fostă Irina, strănepoată a lui Mihail al VIII-lea Paleologul și soție a lui Ioan al VI-lea Cantacuzino (călugăriți amândoi după abdicarea acestuia), și Ipomoni, născută Elena, mama ultimului împărat Constantin, numărată împreună cu sfinții. Altele, fiind încă înveșmântate în purpură, au fost mai monahii decât multe dintre cele care purtau rasa, cum ar fi Sf. Pulheria, care s-a păstrat curată în căsătorie; Sf. Teofana, soția lui Leon cel Înțelept, care avea pe sub rochiile de gală haine aspre de păr, hrănindu-se numai cu pâine și verdețuri, și împărăteasa-mamă a lui Alexie I Comnenul, Ana Dalassena, despre care Ana Comnena, faimoasa istoriografă, ne spune în Alexiada: În zilele ei, puteai vedea o minunată ordine în palat, căci a instaurat ceasuri pentru cântarea sfintelor imnuri și pentru mese [...], ci ea însăși devenise măsură pentru toți ceilalți, încât palatul căpătase înfăți­șarea unei mănăstiri.

Monahia bizantină n-a pierit, ci dăinuie și astăzi

Sigur că, la fel ca Bizanțul însuși, monahia bizantină n-a pierit, ci dăinuie și astăzi, în fiecare dintre femeile care-i calcă pe urme. Ea este arhetipul, matrița în care se toarnă sufletele celor care aleargă cu disperare la Hristos, dintr-o lume poate nu mult mai nebună decât cea de atunci. La Mistras, în ultima redută a Imperiului Bizantin, printre ruine, tufe parfumate și triluri de pasăre, stă cocoțată pe sprânceana unui deal, de parcă ar vrea să urce la cer, Mănăstirea Pantanassa, zidită la 1428 pentru a adăposti un sobor de călugări. Liniștea acestui loc e atât de profundă, de palpabilă, încât ai impresia că ai nimerit în Arcadia, dar, dacă dai ceasul înapoi cu vreo șase sute de ani, ai putea să juri că te afli într-un ticsit Constantinopol în miniatură.

Aici a avut loc vara indiană a imperiului - în vreme ce capitala se afunda în sărăcie și împărații se afișau la ceremonii cu giuvaieruri false, în Despotatul Moreei se des­fășura actul final al Renașterii bizantine, care va fi, deopotrivă, și cel dintâi al Renașterii italiene. La exact șapte ani și o zi de la ­Căderea Constantinopolului, Mistras își plătea gloria asincronă printr-o rușinoasă, dar necesară capitulare în fața Marelui turc. Toma Paleologul fuge în Corfu, Dimitrie Paleologul este obligat să se ducă după Mehmed, iar Renaș­terea își face spășită bagajele și se mută, cu oameni cu tot, pe meleagurile Italiei. Azi, din orașul de baștină al Renașterii și patul de moarte al Bizanțului n-a mai rămas nimic, în afară de pietre, ele care rămân întotdeauna fidele până la sfărâmare, după ce toți ceilalți au plecat.

Complexul de ruine de la Mistras, cel mai mare din câte ne-a lăsat moștenire Imperiul Bizantin, este o splendoare solitară, în care nu timpul, ci veșnicia însăși pare să se fi oprit. Pustie de oameni, dar plină de istorie. De aceea, pentru călătorul ino­cent va fi un șoc să descopere că, în această dumnezeiască singurătate, mai locuiește cineva. Pantanassa e acum o mică chinovie de măicuțe care, izolate pe coama lor de deal, udând câte o floare, mângâind o pisică, murmurând o rugăciune, duc mai departe tăcut, dar etern, flacăra Bizanțului.

 Și nu mai e nevoie să-ți dai ceasul înapoi, nici să-i întâlnești pe prinții, despoții și basileii care s-au luptat, au trăit și au murit aici. Ca să înțelegi deplin ce este Bizanțul, e destul să stai la o gustare cu ele.
O monahie a pătimit pentru icoane

Mai înainte ca Sf. Ștefan cel Nou să fie linșat de gloata iconoclastă sau ca Ioan Damaschin să elaboreze Tratatele contra celor care atacă sfintele icoane, o monahie a pătimit pentru ele, ­scriindu-și mărturisirea de credință nu cu cerneală pe un pergament, ci cu însuși sângele său pe caldarâmul crăpat al Constantinopolului - cea mai mare bibliotecă a lumii. Abia arsese Leon Isaurul biblioteca de la Hagia Sophia, când Teodosia, călu­găriță mai vitează decât toți militarii imperiului, s-a repezit să se lupte cu spătarul care dădea jos icoana de aramă a Pantocratorului de la Poarta Chalke - intrarea ceremonială în palatul imperial, împodobită astfel, cu patru secole în urmă, de fericitul Constantin. Mai multe femei și bărbați i s-au alăturat, fiind apoi decapitați, pe ea, însă, un oarecare gealat, beat de furie, a înjunghiat-o cu un corn de berbec, până a murit. Sfânta, care și-a dat viața pentru dreapta cre­dință la începutul veacului al VIII-lea, este prăznuită la 29 mai, zi în care, începând cu anul de tristă amintire 1453, se va pomeni, acum și pururea, și în vecii vecilor, Căderea Bizan­țului, când porțile celui mai frumos oraș din lume s-au spart și, în locul Preacu­ratului chip, al Soarelui Hristos, va fi întronată semiluna. Poate nu întâmplător. Lui Dumnezeu tare Îi mai plac cifrele, El este Cel care, după cum ne spune istoricul bizantin Gheorghe Kedrinos, i-a predat dreptului Set, fiul lui Adam, matematica și scrierea, ca Set să-i învețe și pe ceilalți oameni. ­Întregul univers este întemeiat pe relații matematice, iar istoria și Scripturile abundă de simboluri numerice, de un soi de simetrie aritmetică ce, departe de a se identifica cu numerologia păgânilor, arată dragostea Creatorului pentru ordine și frumos. O poezie a cifrelor. Nu ar fi, deci, de mirare ca praznicul acestei sfinte să nu fie deloc o coin­cidență, ci o rânduială divină, una din acele „trimiteri” pe care le face Dumnezeu în subsolul cărții Lui, care se cheamă Istorie.

Această simplă femeie, despre care, de fapt, știm prea puțin, această monahie modestă care, nici în cele mai negre coșmaruri, nu și-ar fi putut închipui tragedia apusului de imperiu, este, cu șapte veacuri mai devreme, ima­ginea în oglindă a lui Constantin al XI-lea - gata să moară luptându-se, ca și el, cu cei care-L batjocoreau pe Hristos. Apărându-și orașul cu prețul propriei vieți, așa cum nici măcar ultimul basileu n-a putut s-o facă. De-a lungul celor aproape o mie de ani de existență (al zilei de ieri care a trecut), Bizanțul a fost o mie de lucruri și o mie de stări, suprapuse una peste alta, amestecându-se, concurând pentru atenție - imposibil de definit. Mai puțin pe 29 mai 730. În acea zi, ea era Bizanțul.