Rolul mamei și al duhovnicului în viața Sfântului Mare Mucenic Pantelimon

În istoria Bisericii, rolul mamei privind nașterea și creșterea credinței din sufletul copilului a fost întotdeauna important. ­Mama sădește în sufletul celui născut din ea mugurii credinței vii și lucrătoare. Prin iubirea ei caldă și duioasă, deschide în sufletul lui universul nevăzut al duhovniciei. Prin smerita-răbdare și stăruință ea dezvoltă legătura lui cu lumea cerească - lumea bunătății, adevărului și sfințeniei. Prin evlavie și rugăciune curată îl face să simtă prezența plină de pace și bucurie a Duhului Sfânt. Îl învață să-i iubească pe oameni și să-i ajute dezinteresat. Duhovnicul, mai apoi, crește acest răsad, șlefuind, întărind, adâncind și ascuțind credința până la măsura dragostei lui ­Hristos, Care se jertfește pentru Dumnezeu și pentru oameni.

Cinstim cu evlavie sfintele femei creștine, din zorii Bisericii și până astăzi, așa cum îi cinstim pe sfinții duhovnici - îndrumătorii și călăuzitorii pe calea credinței. De la Sfânta Emilia, mama Sfinților Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru al Sevastiei și Navcratie, până la Sfânta Olimpiada din Farcașa, mama Sfântului Petroniu de la Prodromu. De la Sfânta Macrina cea Tânără până la Sfânta Elisabeta de la Pasărea. Cinstim pe Sfântul Grigore Taumaturgul care, prin Sfânta Macrina cea Bătrână, a sădit sfințenia în casa Sfinților Vasile și Emilia, așa cum îi cinstim pe Sfinții Paisie și Cleopa, Arsenie și Sofian, care au povățuit multe suflete pe calea sfințeniei. Cinstim pe Sfintele Nona, Antuza, Monica împreună cu fiii lor, marii sfinți ierarhi: Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur și Augustin de Hippona, așa cum cinstim pe Sfânta Filotimia de la Râmeț împreună cu fiul ei, Sfântul Dometie cel Milostiv. Pe Sfânta Platonida de la Curtea de Argeș și pe Sfânta Maria Brâncoveanu, împreună cu sfinții lor soți: Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu Mucenicul, împreună cu fiii lui.

Mama este cea care învață copilul primele rugăciuni, închinarea, împreunarea degetelor, facerea semnului sfintei cruci, mersul la biserică, primirea Sfintei Împărtășanii ca lucrările văzute ale credinței și iubirii de Hristos. Nu puține mame au strălucit în sfințenie prin iubire, smerenie, blândețe, osteneală și jertfă. Ele și-au crescut copiii în așa fel, încât ei să devină sfinți, înțelegând că aceasta este misiunea lor de la Dumnezeu. Preacurata Fecioară Maria a înțeles că Domnul Hristos a venit în lume să se jertfească pe cruce pentru mântuirea noastră, de aceea și Ea s-a jertfit, mijlocind mântuirea. Mama Sfințitului Mucenic Clement de Ancira a lăsat un testament fiului său în care îl îndemna să devină mucenic, ca prin el să aibă și ea parte de mucenicie. Mama Sfântului Ștefan cel Mare își îndemna fiul spre martiriu, pentru credința în Hristos și aproapele său. Sfânta Felicitas a văzut în copiii pe care i-a născut darul primit de la Dumnezeu spre a-l întoarce, cu mulțumire, Dăruitorului. Într-un asemenea duh, de sfințenie și iubire jertfitoare, putem înțelege viața, suferințele și martiriul marelui Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, izvorâtorul de milă, de har și de vindecări.

Copilul Pantoleon, între tată, mamă și duhovnic

Pantoleon, Sfântul Pantelimon, s-a născut în Nicomidia la anul 275, dintr-un tată păgân, Eustorgius, și o mamă creștină, Sfânta Eubula. De obicei, tatăl cultivă mintea unui copil, iar mama îi cultivă inima. La Nicomidia era încă vie amintirea persecuției celor 20.000 de martiri, arși în biserică la praznicul Nașterii Domnului, din porunca împăratului Deciu. Pe atunci domnea un sentiment îndoit: pe de o parte - frica de per­secuții a celor din cetate și sigu­ranța păgânilor idolatri protejați de împărat, iar pe de altă parte - credința în Hristos și iubirea fierbinte față de El a puținilor creștini rămași.

Copilul Pantaleon, care se tâlcuiește „cu totul leu”, adică „cel puternic ca un leu” - după numele dat de tatăl său, a crescut în această lume. Tatăl său, un demnitar păgân, puternic și bogat, i-a oferit o educație spre a dobândi putere, faimă și bogăție în această lume. A studiat gramatica, filosofia și medicina. Inteligența, râvna, pătrunderea și priceperea sa l-au propulsat într-un tânăr de succes. Maximian și-l dorea printre medicii săi personali, iar tatăl se bucura. Mama sa, Sfânta Eubula, a avut grijă de sufletul lui. Aceste sfaturi au zidit sufletul și caraterul tânărului viitor medic.

Mama sa a plecat la Hristos cu regretul că nu s-a învrednicit de martiriu. Fără să înțeleagă prea bine această dorință, Sfântul Pantelimon a păstrat în suflet cre­dința, rugăciunea și dragostea ei. Acum e vremea duhovnicului: preotul Ermolae (după unii chiar episcopul puținilor creștini nicomidieni rămași), care îl zărește și cheamă pe tânărul medic. Îi vorbește, îi aprinde inima cu iubirea Singurului Medic ale cărui vindecări nu se pot număra. Îi vorbește despre adevărul și iubirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut Om. Despre Mântuitorul jertfit și multele Lui vindecări - toate din iubire! Iubirea lui este vindecătoare de suflete și trupuri, dăruitoare de viață și fericire. ­Vindecă doar cu cuvântul, cu atingerea. Hainele lui vindecau; tot ce atingea devenea izvor de viață și de vindecare. Mai mult, dădea putere de a vindeca celor care cred în El. Știința lui Hipocrate este săracă în fața bogăției lui Hristos: „Tu, tinere, poți să vindeci asemeni Lui!”.

Tânărul doctor Pantelimon

Când în fața profesorului Eufrosin și a studenților săi a fost adus un bărbat creștin rănit de persecutori (deși învățătura medicinei era să ajute pe orice bolnav, în orice condiții), toți au refuzat să-l trateze, spre a evita căderea din grațiile împăratului persecutor. Pantelimon a fost singurul care s-a aplecat asupra lui. Sufletul lui bun și cinstit i-a dat curajul să treacă la fapte, căci din inima sa izvorau nu doar curaj și putere, ci și multă milă, multă iubire. Mai apoi va fi numit cu numele „milei”, adică Pantelimon, care se tâl­cuiește „cel preamilostiv”.

Tânărul doctor, la îndemnul și rugăciunile duhovnicului său, și-a testat credința! Nu este de ajuns să crezi în minuni, ci trebuie să crezi că Hristos le poate face și prin tine, dacă trăiești conform poruncilor Lui. Și Pantelimon încearcă! Trăia o viață curată și cinstită. Se ruga cum știa mai bine…

Odată, când se întorcea de la preotul Ermolae - în drumul său spre casă, chiar în fața sa -, o viperă a mușcat mortal un copil. Acesta e momentul! „Doamne, dacă tot ce spune slujitorul Tău e adevărat, înviază copilul și omoară fiara!”... Și minunea s-a întâmplat, iar credința lui s-a întărit. A primit botezul și a început o viață nouă. Harul și credința i-au umplut inima, iar darul vindecărilor lucra cu putere prin el. S-a transformat într-un apostol! Vindeca mulțimi de bolnavi numai cu cuvântul; cu semnul sfintei cruci și chemarea numelui lui Hristos.

A predicat Evanghelia Domnului Hristos, a îndemnat la viață creștină și a chemat pe păgâni la botez. I-a eliberat pe sclavi și a dat multe milostenii. A transformat casa părintească în spital, pentru cei mulți. Toate fără de plată. Pe tatăl rămas păgân îl tratează cu prisos de iubire și adânc de înțelepciune. „Dacă idolii sunt vii, cum se face că statuia unui idol în picioare nu se așază niciodată, iar cea a unui idol așezat nu se ridică?” Tatăl începe să se clatine în credința sa păgână, iar momentul convertirii nu întârzie.

La doctorul fără de plată Pantelimon vine un orb sărman care cheltuise toată averea sa cu doctorii spre dobândirea vederii. Dar în loc de vindecare și-a pierdut, odată cu averea, și puțina vedere pe care o avea. „Mie ce-mi dai dacă te vindec?” - îi zise sfântul. „Tot ce mi-a rămas!” - îi zice bolnavul. „Nu e nevoie. Crede numai!” Crede în adevăratul Dumnezeu și dă averea la săraci. „În numele lui Iisus Hristos, capătă-ți vederea!”  Iar orbul s-a vindecat pe loc.

Puterea duhovnicească a Sfântului Pantelimon a zguduit Nicomidia și împrejurimile prin minunea vindecării orbului. Inima tatălui său s-a deschis larg spre a primi credința în Iisus Hristos. S-a botezat și a sfârșit ca un bun creștin.

Mărturisirea și martiriul

Tânărul doctor era aprins de dragostea Mântuitorului său: zi și noapte propovăduia cuvântul Evangheliei și vindeca mulțimi de bolnavi în numele Domnului Hristos. Ura și invidia colegilor săi, medici păgâni, atingea cotele paroxismului, iar denun­țarea cre­dinței sale era eminentă.

Avea 27 de ani. Era desă­vârșit în credință, în iubire, în experiența harului și pentru tot binele pe care-l făcuse oamenilor era pregătit și pentru martiriu. Aștepta mucenicia, asemeni Marelui Doctor și Mântuitor Iisus Hristos.

Împăratul Dioclețian împreună cu ginerele său Maximian au emis în anul 304 patru noi edicte de persecuții asupra creștinilor. În urma acestora au fost marti­rizați mii de creștini și demnitari ai armatei romane: ofițerii Gheorghe, Procopie, Dimitrie și Mina. De asemeni, Sfântul Preot Ermolae s-a învrednicit de cununa cea dulce și veșnic strălucitoare a muceniciei.

Vindecările gratuite ale Sfântului Pantelimon afectau desi­gur punga și prestigiul colegilor de breaslă. Vindecarea orbului și alte vindecări imposibile pentru medicina omenească i-au determinat să-l denunțe cum că este creștin. El, cel iubit de împărat, s-a trezit în fața lui Maximian. A mărturisit firesc, cu multă demnitate și normalitate că este creștin. A mărturisit nesfârșita sa iubire față de Hristos și ne­sfârșita iubire a lui Hristos față de oameni. A mărturisit că infinita Sa putere dumnezeiască poate vindeca orice boală. Prin ea face și el minuni și vindecări.

A chemat la credința în Hristos pe împărat, pe demnitari, pe profesorul Eufrosin și pe foștii săi colegi. Dar toți s-au îndârjit în necredința lor. La propunerea sfântului au adus un paralizat incurabil, un bolnav de moarte, pe care să-l vindece confrații prin invocarea zeilor. L-a vindecat Pantelimon prin rugăciune către Dumnezeul său.

Orbiți de necredință, l-au condamnat pe sfânt la nenumărate chinuri. În loc de sânge însă din trupul său curat au curs lapte și mir. În momentul morții sale din cer s-a auzit cuvânt despre marele mucenic.