Taina lui Acasă

Există cuvinte pe care nu le putem defini fără să ne trădăm emoția. Le rostim simplu, dar în ele încape o viață întreagă. Un astfel de cuvânt este „acasă”. Acasă nu este doar locul unde ne-am născut, casa părintească, satul sau orașul copilăriei. Acasă este limba în care mama ne-a spus prima rugăciune, mirosul de tămâie, glasul clopotului, icoana din odaie și liniștea cu care se încheia fiecare zi sub semnul crucii. Acasă este memoria inimii.

Pentru românii din diaspora, acest cuvânt capătă o profunzime aparte. În aproape două decenii de slujire ca preot și protopop al românilor ortodocși din landul Baden-Württemberg, am descoperit că oamenii nu vorbesc, în primul rând, despre locul în care trăiesc, ci despre ceea ce poartă în inimă. În spovedanie nu predomină dificultățile limbii sau ale locului de muncă, ci dorul, grija pentru copii, neliniștea pentru părinții rămași în țară și căutarea lui Dumnezeu. Am înțeles astfel că omul nu pleacă niciodată doar dintr-un loc, ci și dintr-un timp. Cel care a părăsit România acum douăzeci de ani nu se mai poate întoarce în România pe care a lăsat-o. Între timp s-a schimbat și țara, dar și el. Este întâlnirea a două realități care au evoluat separat: România de astăzi și românul modelat de experiența diasporei. Poate tocmai de aceea cuvântul „acasă” devine atât de greu de rostit atunci când ai două adrese și o singură inimă.

În fiecare duminică văd aceeași imagine. Copiii aleargă prin curtea bisericii și trec firesc de la vorbirea în limba română la cea în germană. Părinții schimbă vești despre cei rămași în țară. O familie sosită de numai câteva zile intră pentru prima dată în biserică. Cineva le întinde mâna și le spune simplu: „Bine ați venit!”. În acel moment, Germania încetează să mai fie doar o țară. Pentru încă o familie, Dumnezeu începe să zidească un nou „acasă”. Aceasta este una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le săvârșește Biserica în diaspora: nu schimbă geografia lumii, ci geografia inimii.

Statisticile spun că, după două decenii de creștere continuă, comunitatea românească din Baden-Württemberg numără peste 182.000 de cetățeni și că, în ultimii ani, ritmul creșterii s-a oprit, iar unii au început să se întoarcă în România. Dar adevărata istorie a acestor oameni nu poate fi scrisă în grafice. Ea se citește pe chipurile lor.

Am auzit de nenumărate ori aceeași mărturisire: „Părinte, în România mergeam la biserică pentru că era aproape. În Germania merg pentru că mi-e drag”. Altădată, un tânăr mi-a spus: „Am venit pentru un salariu și am găsit o comunitate vie”. Iar o mamă mi-a mărturisit cu lacrimi în ochi: „Cel mai greu nu este că fiul meu vorbește mai bine germana decât româna. Cel mai greu ar fi să nu mai înțeleagă de ce ne închinăm în fața icoanei”. Aceste cuvinte spun mai mult decât orice analiză sociologică. Ele arată că, departe de țară, ceea ce în România era uneori obișnuință devine alegere. Limba trebuie cultivată, credința trebuie asumată, iar tradiția trebuie trăită conștient. Străinătatea îi obligă pe oameni să răspundă la întrebarea pe care acasă o evitau: cine sunt și ce nu vreau să pierd?

În această căutare, unul dintre cele mai importante daruri pe care diaspora îl oferă Bisericii și României este că oamenii învață că parohia devine mai mult decât locul în care se săvârșește Sfânta Liturghie, mai mult decât locul în care vii pentru a primi. Ea este locul în care ești chemat să dăruiești. Devine casa celor plecați. Aici copiii învață că limba română nu este doar limba bunicilor, ci limba în care pot spune rugăciunea. Aici adolescenții descoperă că Ortodoxia nu este o amintire a trecutului, ci o întâlnire vie cu Hristos. Aici adulții înțeleg că Biserica nu este locul unde vin să primească un serviciu religios, ci familia în care fiecare poartă sarcina celuilalt, împlinind cuvântul Apostolului.