Preasfințitul Părinte Emilian Nica, o prezență luminoasă

În astfel de momente este greu să vorbim despre un om pe care l-am cunoscut aproape trei decenii. Nu pentru că lipsesc cuvintele, ci pentru că sunt prea multe amintiri care se adună și pentru că o prietenie adevărată nu poate fi cuprinsă în câteva cuvinte.

L-am cunoscut pe Preasfințitul Părinte Emilian Nica în anul 1998 la Mănăstirea Neamț, când eu am intrat ca frate începător. Însă drumurile noastre s-au apropiat mai mult la Iași. Voi încerca, în câteva cuvinte, să evoc perioada în care am lucrat împreună, însă nu doresc să fac o cronologie, ci mai degrabă să subliniez apropierea și legătura frățească pe care am avut-o.

Prietenia noastră s-a clădit din viața de fiecare zi. Am locuit ani întregi sub același acoperiș, la Reșe­dința mitropolitană din Iași (2001-2007), am împărțit cumva aceeași slujire, aceleași respon­sabilități și aceleași idealuri. O astfel de apropiere spune mai mult decât orice listă de funcții ori ranguri bisericești.

În acei ani, împreună am avut bucuria de a trăi o perioadă de mare efervescență în viața Bisericii, în jurul Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Daniel, actualul Patriarh al Bisericii noastre. Multe dintre instituțiile sau proiectele importante ale Mitropoliei Moldovei și Bucovinei s-au născut atunci. Am fost împreună o generație întreagă de părinți, mulți dintre ei prezenți la înmormântarea sa. Ne-am format împreună la Iași într-o fraternitate, o comuniune care s-a modelat într-o perioadă foarte intensă a vieții Bisericii, eram martori la o lucrare care ne depășea pe fiecare dintre noi, dar am încercat, fiecare, să contribuim, după puteri, la ceea ce trebuia împlinit.

Preasfințitul Părinte Emilian era un om bun, prietenos, preocupat de studiu, o prezență luminoasă. Era un om fără ifose și fără părere de sine, care știa deopotrivă să aprecieze o carte valoroasă, o operă de artă, dar care știa și să se bucure de lucrurile simple, autentice.

Am fost, pe rând, trimiși, prin bunăvoința Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, la burse de studiu în afara țării.

Îmi amintesc că atunci când am fost eu plecat la o bursă de limbă engleză la Mirfield, în Anglia, el a rămas la Iași, în locul meu, la secretariat și uneori, seara, îmi telefona. Este un detaliu simplu, dar spune mult despre felul lui de a fi. Nu mă suna din obligație, ci din prietenie. Iar eu așteptam acele convorbiri cu mare drag, atât pentru că eram departe și nu aveam cu cine vorbi românește, cât și pentru că simțeam că vorbesc cu cineva apropiat.

Faptul că am locuit împreună la Iași mulți ani a făcut să ne cu­noaștem bine familiile. Personal, dar și împreună cu alți părinți, am fost de mai multe ori în satul său natal, la Berezeni, la mama sa Tasia, care ne primea cu multă bucurie. De asemenea, el a fost de mai multe ori în casa părinților mei. Mama mea îl îndrăgea foarte mult. După ce a fost hirotonit ierarh, mama îl urmărea la TRINITAS TV și se bucura să-l vadă slujind, predicând.

Mai târziu, când ascultările încredințate ne-au dus departe de Iași: eu la București, iar el la Râmnic și apoi la Arad, ori de câte ori ne întâlneam la ședințele Sfântului Sinod, ori în alte ocazii, mereu îmi spunea: „Uite, eu sunt singurul dintre noi care sunt departe, înstrăinat, sunt singur acolo... veniți pe la mine în vizită!”

Astăzi înțeleg mai bine aceste cuvinte. Atunci eu nu simțeam aceeași înstrăinare ca și el, pentru că eram încă parte din comunitatea aceea de părinți cu care lucrasem împreună la Iași și care îl urmase pe Mitropolitul Daniel la București, când a devenit Patriarh. Însă el era singur. Pentru el, acel „veniți, vă rog, pe la mine” nu era doar o invitație pentru o vizită. Era dorința de a păstra vie o fraternitate, o comuniune pe care o prețuia profund.

Un moment pe care nu îl voi uita este ziua hirotoniei mele întru Episcop, 20 iulie 2023. Deși Preasfințitul Emilian purta deja povara bolii sale necruțătoare, a ținut să fie prezent și să facă parte din soborul de ierarhi care a săvârșit acea slujbă. Pentru mine a fost una dintre acele mărturii tainice, tăcute, care spun mai mult decât cuvintele.

Privind acum în trecut, cred că Preasfințitul Părinte Emilian Cri­șanul lasă în urma sa nu doar o frumoasă lucrare administrativă și pastorală, ci și legături de prietenie profunde, oameni care îl păstrează în inimă nu doar ca ierarh, ci ca pe un prieten și frate.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul acelor ani și pentru prietenia pe care am primit-o prin întâlnirea cu el.

Dumnezeu să-l odihnească în pace și să așeze sufletul lui bun în lumina și iubirea Sa.

Veșnica lui pomenire din neam în neam!