Ce face creștinul cu „dreptul” său?

Duminica a 11-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv) Matei 18, 23-35

Zis-a Domnul pilda aceasta: Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor omului împărat care a hotărât să facă socoteala cu slugile sale. Şi, începând să facă socoteala, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar, neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copiii şi toate câte are, ca să se plătească datoria. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Stăpâne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot! Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi, punând mâna pe el, îl sugruma, zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator! Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Mai îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti! Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Iar celelalte slugi, văzând cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său, îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său din toată inima.

În această duminică, a 11-a după Rusalii, Biserica ne propune Pilda datornicului nemilostiv, Matei 18, 23-35; Apostolul este din I Corinteni 9, 2-12, iar Sinaxarul îi pune înaintea noastră pe Sfinții Martiri Brâncoveni, împreună cu Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului. Vom învăța împreună în această duminică faptul că Ortodoxia începe acolo unde omul este capabil să nu folosească până la capăt tot ceea ce i se cuvine. Evanghelia, Apostolul și Sfinții Brâncoveni spun, fiecare în alt registru, tocmai acest lucru.

Datornicul nemilostiv are dreptate - și tocmai aici începe tragedia vieții lui: celălalt chiar îi datorează bani; cei o sută de dinari nu sunt imaginați. El poate spune perfect legitim: „Plătește-mi ce-mi ești dator!” Problema lui nu este că revendică o datorie inexistentă, ci că, după ce el însuși a fost scos din logica strictă a dreptății prin­tr-o iertare incomensurabilă, se întoarce imediat și îl introduce pe aproapele său din nou în logica conta­bi­li­tății. Evanghelia nu desfiin­țează dreptatea; ne spune că omul devenit duhovnicesc, „omul mântuit”, nu mai poate trăi doar din „dreptate”.

De aici se poate formula una dintre învățăturile fundamentale ale zilei: iadul începe atunci când ținem contabilitatea răului pe care ni l-au făcut ceilalți și uităm „contabilizarea” milei pe care am primit-o noi. Datornicul ține minte perfect cei o sută de dinari și uită instantaneu de cei zece mii de talanți. Este o extraordinară radiografie a memoriei noastre selective: ținem minte insulta de acum zece ani și uităm zecile de iertări primite; ținem minte cine nu ne-a mulțumit și uităm de cine ne-a purtat nouă sarcinile ani întregi; ținem minte cât am dat și uităm cât am primit.

„Pot renunța la dreptul meu pentru un bine mai mare”

Apostolul aduce însă o surpriză extraordinară: Sfântul Pavel vorbește tocmai despre „drepturile” sale. El afirmă că, în calitate de apos­tol, are dreptul la susținere, dar refuză să se folosească de acest drept dacă exercitarea lui ar pune o piedică Evangheliei. Aici Evanghelia și Apostolul se întâlnesc admirabil într-o învățătură comună. Datornicul spune: „Am dreptul să-mi recuperez datoria”. Pavel spune: „Am dreptul, dar pot re­nun­ța la dreptul meu pentru un bine mai mare”.

Acesta este mesajul zilei de astăzi: maturitatea duhovnicească nu se vede numai în lucrurile la care nu avem dreptul, dar renun­țăm (să luptăm) să le avem; se vede mai ales în lucrurile la care avem dreptul și pe care alegem uneori să nu le mai revendicăm.

Este extraordinar de actual mesajul acestei zile. În familie: „Am dreptate, deci trebuie să-i demonstrez până la capăt că a greșit”. În instituții: „Mi se cuvine”. În societate: „Este dreptul meu”. Pe internet: „Am dreptul să spun ce gândesc”. Toate pot fi adevărate juridic și totuși insuficiente creștinește. Întrebarea Evangheliei nu este numai: „Ai dreptate?”; întrebarea mai profundă este: „Ce faci cu dreptatea ta?” „Răspândești în jur dragoste sau ură?”

Și aici intră cu mesajul lor Sfinții Brâncoveni, prăznuiți tot astăzi. Sinaxarul zilei îi mențio­nea­ză pe Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache, martirizați după lunga domnie a voievodului (25 de ani de domnie). În ei tema se radicalizează: creștinismul nu înseamnă numai renunțarea la un drept, ci descoperirea faptului că sunt enorm de multe lucruri, „drep­turi” pentru care nu merită să-ți salvezi nici măcar viața, dacă prețul este pierderea credinței și a fidelității la voința divină.

Datornicul spune: „Nu pierd o sută de dinari”. Pavel spune: „Pot pierde (deliberat) ceea ce mi se cuvine, pentru Evanghelie”. Martirul spune: „Pot pierde chiar viața, dar nu pe Hristos”. Observăm un crescendo extraordinar: banul → drepturile → viața. La primul nivel, omul se agață de ban. La al doilea, apostolul re­nunță la drept. La al treilea, mucenicul renunță chiar la viață. Și, paradoxal, tocmai ultimul este cel care nu pierde nimic esențial.

Martirii introduc în existență categoria nenegociabilului

De aici poate apărea o întrebare foarte contemporană: Ce lucru este atât de important pentru mine încât nu-l negociez? Lumea actuală ne educă mai ales în registrul negociabilului: preț, avantaje, imagine, carieră, confort, oportunități. Martirii introduc în existență categoria nenegociabilului, adică a valorilor absolute.

O viață fără nimic nenegociabil devine, încet, o viață fără centru și fără repere transcendente. Sfinții Brâncoveni arată că libertatea nu înseamnă să ai întotdeauna posibilitatea de a alege. Libertatea supremă apare atunci când știi că există ceva ce nu mai accepți să alegi împotriva conștiinței tale, indiferent de preț.

Și încă o învățătură subsidiară, foarte modelatoare: în pildă, datornicul este lipsit de milă tocmai fiindcă nu s-a lăsat transformat de mila pe care a primit-o. A primit iertarea ca avantaj, nu ca revelație; a profitat de ea, dar n-a devenit asemenea celui care l-a iertat.

Aici este o distincție foarte puternică: Harul primit, dacă nu devine har oferit pe mai departe, rămâne exterior omului și nu-l înno­iește lăuntric. Nu este suficient să fii iertat: trebuie să devii om care iartă. Nu este suficient să primești milă: trebuie să devii milostiv. Nu este suficient să fii iubit: crești­nismul începe atunci când iubirea primită modifică modul în care te porți cu celălalt, ...și începi tu însuți să iubești.

Ce s-a schimbat în felul în care îi tratăm pe ceilalți?

De fapt, împăratul nu-l condamnă fiindcă are o datorie; aceasta i-o iertase. Îl condamnă fiindcă iertarea n-a produs nimic în el, nu i-a remodelat inima. Aici poate fi o întrebare devastator de simplă pentru credinciosul contemporan: După atâția ani de Liturghie, spovedanie, împăr­tă­șire, rugăciune și iertare primită de la Dumnezeu - ce s-a schimbat în felul în care îi tratăm pe cei­lalți? Re­verși în jur o energie pozitivă, care-i fericește pe cei din ju­rul tău, sau ești posomorât și frus­trat? Îi luminezi pe ceilalți prin prezența ta sau îi incomodezi?

Aducerea Sfintei Mahrame, „Chipul nefăcut de mână” al Mântuitorului, prăznuită tot în 16 august, oferă chiar imaginea simbolică a mesajului zilei de astăzi. Ziua întreagă poate fi citită sub tema chipului. Pe Mahramă: Chipul lui Hristos; în Evanghelie: omul iertat, chemat să reproducă în sine chipul milostivirii Stăpânului. În Apostol: Pavel reproduce chipul lui Hristos prin renun­țarea de bunăvoie la avantajul propriu. La Sfinții Brâncoveni: chipul lui Hristos devine atât de adânc imprimat în om, încât omul preferă să-și piardă viața decât să-și piardă identitatea în Hristos. Creștinul este chemat să devină el însuși o „mahramă” vie: un loc în care chipul lui Hristos poate deveni vizibil. Nu prin trăsăturile feței, ci prin modul în care iartă, renunță, rămâne fidel dorințelor divine și iubește.

Astăzi ne putem întreba: „Ce chip imprimă Hristos în omul care L-a întâlnit?” Datornicul primește milă, dar păstrează chipul vechiului om. Pavel primește Evanghelia și devine capabil să renunțe la propriile avantaje. Brâncovenii poartă fidelitatea până la moarte. Mahrama păstrează Chipul lui Hristos. Iar întrebarea finală este: după atâta apropiere de Hristos, se vede ceva din chipul Lui în noi?

Cea mai mare dovadă că Dumnezeu ne-a iertat nu este faptul că știm să vorbim despre iertare, ci faptul că un alt om respiră mai liber lângă noi și este mai fericit datorită prezenței noastre odihnitoare. Cea mai mare dovadă că Evanghelia ne-a atins nu este că ne revendicăm mai convingător drepturile, ci că știm când iubirea ne cere să renunțăm la ele. Iar cea mai mare dovadă că purtăm Chipul lui Hristos este că, atunci când suntem răniți, nu devenim chipul celui care ne-a rănit, adică răutăcioși și respingători.

Acesta este pasajul de la contabilitatea datoriei la gratuitatea harului; de la „mi se cuvine” la „mă pot lipsi”; de la „drept” la dăruire; de la chipul lui Hristos de pe Mahramă la chipul lui Hristos imprimat în viața creștinului de zi cu zi.