Iubirea jertfelnică prin Sfânta Cruce a lui Hristos

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne pregătește de marea sărbătoare, care este taina creș­tinătății, scara raiului și a veș­niciei noastre. Toată misiunea ­Întrupării lui Hristos și apoi lucrarea Bisericii Creștine de a duce vestea cea bună în toată lumea pleacă de la jertfa crucii de pe ­dealul Golgotei. Fără acest moment, al jertfei divine pentru umanitate, toată misiunea Întrupării se transforma într-o ideologie sau o filosofie între alte filosofii. Era doar o poveste despre omul bun și frumos. Fără veș­nicie, fără speranța întâlnirii cu Dumnezeu, fără o finalitate fericită.

Această duminică ne pregă­tește pentru marea veste că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16), dar pentru aceasta era nevoie ca „după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”  (Ioan 3, 14-15). Duminica aceasta, așa cum spunea cineva, apare ca un pridvor duhovnicesc, un spațiu de contemplație în care suntem chemați să înțelegem de ce lemnul pe care cândva se executa pedeapsa cea mai înjositoare a devenit pomul vieții, altarul mântuirii și semnul de biruință al Bisericii. Duminica aceasta ne arată că suntem chemați să ne înălțăm și noi de la materie, de la șarpele de aramă, la Dumnezeu, la esența vieții noastre.

„Hristos nu avea păcat, ci era doar în chipul trupului păcatului”

Șarpele de aramă, ridicat de Moise în pustie pentru vindecarea poporului (Numeri 21, 5-9), care fusese pedepsit pentru îndărătnicia lui, era obiectul speranței, locul vindecării și taina harului care înlătura boala otrăvirii din deșert. Spre șarpele de aramă se îndreptau toate privirile care nu mai aveau speranță pentru că fără această imagine venea moartea sigură. Această întâmplare istorică nu a fost alt­ceva decât o prefigurare (o tipologie) a Tainei Crucii. Șarpele de aramă avea înfă­țișarea șarpelui, dar era lipsit de veninul acestuia. La fel și Hristos: S-a întrupat în fire omenească, luând chip de rob și asemă­nându-se nouă, oamenilor celor căzuți, însă fără de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând acest moment în Omilii la Evanghelia de la Ioan (Omilia XXVII, 2) spune: „Vezi potrivirea dintre icoană și adevăr? Acolo, un șarpe a mușcat și un șarpe a vindecat; aici, moartea a doborât și o Moarte a mântuit. Dar acel șarpe nu avea venin, ci era doar chipul șarpelui; așa și Hristos nu avea păcat, ci era doar în chipul trupului păcatului. După cum cel ce privea la șarpele de aramă scăpa de moartea trupească, tot așa cel ce crede în Hristos cel răstignit scapă de moartea sufletească”.

Totul este taină și profunzime. Taina Crucii constă tocmai în această răsturnare a logicii omenești. Prin lemn a venit căderea în Rai, prin Lemnul Crucii vine ridicarea; prin mușcătura șarpelui vrăjmaș a intrat moartea în lume, prin înălțarea Fiului Omului pe Lemn moartea este omorâtă.

În al doilea rând, apare în această conversație iubirea Părintelui ceresc pe care o afirmă versetul „Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”  (Ioan 3, 16).

Este „Evanghelia pe scurt” sau inima Noului Testament, esența Întrupării lui Hristos în lume. Ca atare, crucea depășește răutatea umană, nu este expresia răzbunării umane asupra Nazarineanului. Ea este suprema manifestare a iubirii milostive a lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu nu trimite pe Fiul Său în lume pentru a o judeca sau a o osândi, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin El, prin jertfa de pe Golgota. Despre această manifestare părintească Sfântul Maxim Mărturisitorul, în lucrarea sa Capete despre dragoste (Suta I, 23), afirmă: „Dumnezeu a creat lumea din bunătate, iar după ce omul a căzut prin păcat, El nu L-a cruțat pe Însuși Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, ca prin patima Sa să ne elibereze din robia diavolului și a morții. Aceasta este dragostea desăvârșită: să pătimești pentru cei ce te vrăjmășesc și să-ți pui viața pentru mântuirea lor”.

Mântuitorul nu a urcat pe Cruce obligat de vreo forță exterioară, ci împins de iubirea Sa nebună (μανικός ἔρως, cum numeau unii Părinți) pentru om. El a primit spinii, cuiele, sulița și adăparea cu fiere pentru a vindeca sim­țurile noastre pervertite de plăcere și de păcat. Totul din iubire spre iubire. Nu se poate vorbi despre cruce fără înviere, căci ele două sunt un singur adevăr care nu se poate separa. Fără Înviere, Crucea ar fi o disperare, o tragedie fără sens sau un eșec al iubirii. Iar Învierea fără cruce este o biruință fără luptă, fără împlinire și fără sens.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Catehezele sale (Cateheza XIII, 1-2), explică de ce Biserica se laudă cu acest semn: „Orice faptă a lui Hristos este o laudă pentru Biserica Ortodoxă, dar lauda laudelor este Crucea. Ştiu că moartea Sa a fost o ocară în ochii necre­dincioșilor, dar pentru mine ea este mântuire. Nu mă rușinez de Cruce, căci pe ea S-a jertfit Împăratul slavei. Crucea este sceptrul Său împărătesc, este piatra de temelie a credinței noastre, este cununa cu care S-a împodobit Biruitorul morții”.

Brațele lui Hristos pe cruce înseamnă îmbrățișarea lui Dumnezeu

Ca atare, privind spre crucea lui Hristos de fapt privim spre biruința Lui, spre învingerea răului din lume. Brațele lui Hristos pe cruce nu înseamnă doar sufe­rință, ci mai ales îmbrățișarea lui Dumnezeu prin care tot omul își recapătă starea de fiu veșnic al Tatălui ceresc.

Pentru noi, cei din mileniul al treilea, crucea înseamnă asumarea vieții totale, cu relele și bunele, cu durerile și lacrimile, pentru a ne uni cu Crucea lui Hristos. De fapt, crucea ne spune prin jertfa Mântuitorului: Aduceți-vă suferințele la poala crucii și veți primi mângâiere. Diferența între a fi credincios sau necredincios nu constă în prezența sau absența suferinței, căci toți trecem prin ea, ci în modul în care ne asumăm crucea suferinței noastre. Este suferința cu Hristos sau fără Hristos? Cu Hristos înseamnă speranță și veșnicie, împlinire în eternitate. Fără Hristos, ea înseamnă disperare și lipsă de sens.

A ne purta crucea înseamnă a muri zilnic față de egoism, față de mândrie, față de judecarea aproapelui și față de poftirile lumești. Înseamnă a răspunde răului cu bine, urii cu dragoste și jignirii cu iertare. Înseamnă a deveni agapici într-o lume a urii. Prin cruce suntem oamenii luminii sfinte, ai iertării și ai iubirii. Sfântul Ioan Damaschin în celebra sa lucrare Dogmatica (Cartea a IV-a, Capitolul XI, Despre Cruce) spune: „Crucea este semnul dăruit nouă pe frunte, ca un sigiliu, prin care ne deosebim de necredincioși și ne recunoaștem drept fii ai Luminii. Crucea este armă nebiruită împotriva diavolului, pavăză celor ce cred, ridicarea celor căzuți, sprijinul celor ce stau în picioare, toiagul celor slabi, limanul celor învăluiți de furtună și zdrobirea celor mândri”.

Ne pregătim pentru a ne asuma acest moment al istoriei, prin care omenirea a fost reîntoarsă la iubirea divină. Crucea este identitatea noastră, este reazemul nostru, este toiagul pe drumul veșniciei și asumarea iubirii jertfelnice a lui Hristos. Când ne facem semnul Sfintei Cruci pe trupul nostru, de la frunte la pântece și de la umărul drept la cel stâng, să nu îl facem cu nepăsare sau din obișnuință formală. Semnul crucii este salutul pe care îl adresăm lui Dumnezeu. Este deci un semn distinctiv în care binele poate fi văzut, iar iubirea cerească se simte în toată ființa noastră.

Crucea reprezintă identitatea, salutul, asumarea, dar și misiunea noastră. Prin cruce putem conștientiza oamenii adormiți în letargia consumismului pentru a-i întoarce spre bunătate și credință. Un semn făcut cu evlavie poate fi o Evanghelie în rezumat, rostită unor conștiințe amorțite în orizontalitatea fără sens a vieții materiale.